„Nu ºtiþi cã an de an moare cîte o fatã?“ m-a întrebat, cu amãrãciune în glas, secretara ºefã a facultãþii noastre. ªi aºa e. De cîþiva ani încoace literele braºovene sînt cutremurate de vestea morþii unei studente sau masterande. Ultima din ºirul fetelor frumoase ºi deºtepte care s-au prãpãdit este Delia Mihai.
Delia Mihai trecea în anul III, ultimul pe noul sistem al licenþei. A fost o studentã deosebitã. Nu era doar una dintre cele mai bune la învãþãturã din anul ei, dar avea o inteligenþã scãpãrãtoare, net peste medie. Avea apoi o fragilitate ataºantã, care n-avea cum sã te lase indiferent. Dincolo de aceastã fragilitate se putea citi un om cu un viitor autentic, oriunde s-ar fi orientat: în ºcoalã, ca profesoarã, sau în spaþiul mai larg al culturii unde ºi-ar fi gãsit cu siguranþã loc. Delia Mihai ar fi putut fi o foarte bunã scriitoare sau un valoros critic literar.
Anul acesta, în primãvarã, a scris o lucrare despre opera lui Eugen Simion, o lucrare pe care a citit-o în prezenþa criticului ºi a lãsat o foarte bunã impresie. De altfel, contribuþia ei a ºi fost premiatã.
Simpaticele ei stîngãcii, întrebãrile ei uneori copilãreºti, delicateþea ei netrucatã, sensibilitatea ei vie, ne lasã tuturor, profesori ºi colegi, o amintire de neuitat.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!