România este, în mod fundamental, țara exceselor. Practic, sîntem lipsiți de simțul măsurii, ca și de cel al ridicolului, în mai aproape orice am face. Și iau numai cîteva exemple. Înainte de 1989 biserica era pusă la index. Mai degrabă neoficial decît oficial, preoțimea era ținută la coada cozii, iar cei care intrau în biserică erau priviți (ori mai degrabă erau făcuți să se simtă priviți astfel) chiorîș. Acum, am trecut tocmai în cealaltă extremă: în România post-revoluționară nu se mai mișcă un capăt de ață fără un sobor de preoți. Dar să nu credeți că aceasta se întîmplă pentru că ne dă credința afară din casă. Nu, pur și simplu este o chestiune de bon-ton, de modă. Dă bine în poză. Înainte de 1989, informatica era un fel de cenușăreasă. Computerul era restricționat, chiar dacă era vorba de bietele Felixuri sau de șifonierele cu lămpi care lucrau în Cobol or Fortran. Și iarăși am sărit în cealaltă extremă, pînă și aici ne-am dovedit a fi fundamentaliști: dotăm elevii cu computere, de preferință laptopuri, cu stickuri de memorie. Pînă și tarabagiul de la piață trebuie să țină evidența computerizată a morcovilor. Sîntem efectiv extremiști în tot ceea ce facem. Acum, ministrul sănătății, cel actual, Nicolăescu, împreună cu cel din guvernarea PSD, Brînzan, alături de alți cinci parlamentari, au inițiat și promovat un proiect de lege care îi transformă pe toți românii în donatori de organe. Pînă mai ieri nici măcar nu se punea problema a discuta despre donarea de organe. Era un teren ca și ciumat și nu puține voci îi puneau la zid pe cei care... propăvăduiau așa ceva. Acum, nominalizații de mai sus au născocit un act normativ, deja trecut de Senat, prin care tot românul care moare își cedează organele. Desigur, grefa de organe, transplantul în sine reprezintă o soluție salvatoare pentru nenumărate vieți. Dar a veni pe cale legislativă și a încălca dreptul de decizie al omului, a impune acestuia ori familiei sale donarea de organe - chiar și pentru a salva vieți - înseamnă iarăși extremism. Un extremism în primul rînd în gîndire. Și de aici pornește totul: de la mentalitate. Așa că efectiv nu are sens a ne întreba unde apare disfuncția între noi, ca nație, și Europa instituționalizată: nouă ne lipsește simțul măsurii indiferent de domeniu. Și, evident, al ridicolului. Iar România este, în mod fundamental, țara extremelor.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!