3 decembrie. Chavez a pierdut referendumul. România a bătut China la handbal feminin și a picat în grupă cu Italia, Franța și Olanda, la fotbal. Jumătate de ecran este, în continuare, ocupată de imaginea casei în care doarme Miron Cozma.
Din nou 2004. Plouă nasol, mocănește. E a doua zi după marea intrare. Adio liniște la Le Meridien. Au venit și celelalte două delegații românești. Una e a lui Ion Iliescu, cealaltă e a lui Traian Băsescu. Președintele (încă) în funcție și președintele ales. Au venit cu avioane separate, au coloane oficiale separate. Un coșmar logistic și organizatoric, mai ales în traficul imposibil din Bruxelles. Au făcut tot posibilul să nu se întîlnească, să nu fie nevoiți să se suporte reciproc. În hol, atmosferă mega-tensionată. Delegația Băsescu e mică, dar vioaie: Săftoiu, Pleșu, Stolojan. Cea a lui Iliescu e mai discretă. Partea Năstase discută nonstop la mobile și explică povestea cu grațierea. După toate eforturile de separare a delegațiilor, se petrece inevitabilul. Băsescu dă nas în nas cu Iliescu la lift. Ora de plecare era aceeași, iar Le Meridien nu are decît un lift. Băsescu: Ha, ha, ha, tataie, cu Cozma ai intrat în istorie, cu Cozma ieși, ha, ha, ha. Mai devreme, Năstase fusese în apartamentul lui Iliescu. După aia, a apărut contra-decretul decretului de grațiere. La București, în același timp, se glosează pe toate televiziunile. Analiștii explică doct cum marile puteri occidentale, precum și organizațiile civice europene au făcut presiuni pentru rearestarea lui Cozma.
Noiembrie, 2007: un tip, unul Mailat, omoară (pare-se) o italiancă, pentru a-i fura geanta. Italienii (presă și politicieni), isterici, iresponsabili și histrionici, încep o campanie cretinoidă de declarații și măsuri administrative. Colegii lor (presă și politicieni) români reacționează cam în același fel. Dau contra-declarații, fac scandal, se afișează. Cinic vorbind, ăsta a cam fost norocul campaniei electorale. Brusc, se pare că Europa nu mai este ceva mega-abstract, depărtat de viața cotidiană. Apare ceva energie în dezbateri (chiar dacă negativă).
2004, Place Schumann: locul este ticsit de care de televiziune turcești. Sînt înnebuniți, turcii. Se discută șansele aderării lor. Zic mersi că noi am trecut de mult de momentul ăsta. Noi nu mai avem nicio emoție. Vom fi acolo, în UE. La centrul de presă există două subiecte de discuție. În limba română se vorbește de Miron Cozma. În toate celelalte limbi europene se vorbește de Turcia și de decizia istorică de a-i primi sau nu la negocieri. Ergo: ziariștii români aleargă după cîte un oficial european și îi pun întrebarea standard: Ce părere aveți de eliberarea lui Miron Cozma?. Excusez-moi, Miron qui? Cozma Cest qui, ce Cozma? Liderul minerilor care... Aaaaaaa, ça, cest une affaire interne, ehhhh, oui, nous salutons les efforts de la Roumanie, bla, bla. La București, televiziunile de știri titrează: Oficialii europeni refuză să comenteze cazul Cozma.
23 noiembrie 2007. S-au terminat alegerile pentru PE. Prezența a fost de 30%. Cam pe media europeană, nici mai mulți, nici mai puțini. Campanie electorală liniștită. De aceea, a părut plicticoasă. Adică, s-a discutat mai mult despre chestiunile europene decît despre ale noastre. Jalnic! România nu a trimis
niciun parlamentar naționalist sau extremist la Bruxelles. PRM și PNG au rămas pe afară. O singură excepție:
László Tökéș care a candidat independent. Este o diferență uriașă față de Bulgaria sau țările din valul 2004.
3 decembrie 2007. Continuă reacțiile la declarațiile comisarului Kovács. Dacă pierde acțiunea, Guvernul Român trebuie să dea banii înapoi în cazul taxei de primă înmatriculare. Pe cealaltă jumătate de ecran, casa în care doarme Miron Cozma arată neschimbată. E deja 10 dimineață. Cred că omul bea deja cafeaua.
În cazul că nu am reușit să fiu clar, dacă reacția ta, românule din UE, este ceva de genul: Ce a vrut ăsta cu istorioarele lui?, să mă fac mai bine înțeles. România lui decembrie 2007, la un an de UE, seamănă al naibii de tare cu aia a lui 2004, la doi ani înainte. Autoritățile își văd de meciurile interne. Aderarea a trecut la pasive, chestii cu care ne mîndrim cînd avem timp. Modernizarea țării este pe planul doi sau trei și se face cînd avem pauză în meciul cu palatul ălălalt. Presa își vede de ce vrea publicul. Faptul că România nu e o țară singură pe lume ne deranjează. Ne interesează ce se întîmpla la Bruxelles doar dacă vreun oficial al Comisiei sau vreun parlamentar european combate cu vreunul de-al nostru. Altfel, să fie la ei acolo.
Evident, elementul de continuitate se dovedește a fi și Miron Cozma.
Nu scăpăm de obsesiile copilăriei. E ca și cum am făcut vărsat de vînt la doi ani și acum, la adolescență, credem că ne-au rămas semne pe față. Și nu putem să ne uităm și noi la o fată, să ne vedem de viață. Ne obsedează vărsatul de vînt din copilărie.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!