În România, evoluțile politice din anii de după 1990 sînt legate de personalitatea lui Ion Iliescu. Așa au dorit românii sau așa a decis instanța obscură a fatalității istorice. Simpatia populară pentru fostul președinte, reprezentant-etalon al comunismului remanent, a fost reală ani de-a rîndul. Ea are cîteva explicații. Mai întîi, faptul că schimbările de mentalitate sînt lente, adesea chinuitor de lente. Toți au înțeles că vremea comunismului a trecut, dar cînd a fost să trăiască schimbarea, au apărut o sumedenie de ezitări. La fel au decurs lucrurile în cazul poziționării psihologice față de dictatură. Nu este bun un dictator megaloman, evident, dar nu cumva unul luminat, de felul lui Iliescu, ar fi totuși de dorit? Omul obișnuit a fost cutreierat ani la rînd de dileme de felul acesta. Ca urmare, Iliescu a fost ales și reales, iar partidul său a rămas aparent la nesfîrșit pe coama valului.
Schimbarea autentică de mentalitate, de dorit încă din 1990, s-a petrecut doar în ultimii ani. Ion Iliescu a fost găsit vinovat pentru prima mineriadă și va fi trimis în judecată pentru culpe penale, nu doar morale. Partidul său, inclusiv ca efect al acestei vinovății convingător argumentate, s-a transformat într-o forță politică de rangul al doilea. Se pare că ultimele iluzii cu privire la un posibil comunism cu față umană vor dispărea, în fine, din mentalitatea românului obișnuit.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!