
Au trecut 30 de ani de atunci. 30 de ani în care nu s-a schimbat nimic. N-am aflat nici cine i-a chemat în fapt și nici cine este responsabil pentru cei șase morți, dintre care patru împușcați, și cei peste 1000 de rãniți. Ziua în care am pierdut în întreaga lume tot capitalul de simpatie câștigat în decembrie 89. Dacã ar fi sã luãm de bun cele declarate, de cãtre cei aflați atunci la butoane, minerii, loviți brusc de un înalt simț civic, au ieșit din șut și s-au urcat în trenurile din garã, plecând spre București sã rezolve dezordinea de acolo. Trenuri despre care nici pânã acum nu ni s-a spus cine le-a comandat și cine le-a plãtit.
Faptul cã, odatã ajunși în București, respectivii au ciomãgit la grãmadã femei, copii sau bãrbați bãrboși, ochelariști sau cu pãrul mai lung, umplându-i de sânge, în aplauzele unei alte pãrți a populației, este cu greu de imaginat, filmãrile de atunci fiind cutremurãtoare. N-am înțeles nici atunci, și continui sã mã întreb și în prezent, cui au folosit ororile petrecute. Fenomenul Pieței Universitãții era pe sfârșite dupã alegerile din 20 mai. Numãrul protestatarilor prezenți se diminuase substanțial, iar cei aflați în greva foamei în corturile din Piațã nu reprezentau, cu siguranțã, un pericol pentru nimeni. Era oare nevoie de toatã barbaria acelor zile?
Probabil cã da, pentru a fi decuplați de tot ce urma ca și parcurs european posibil al țãrilor din estul Europei. Imaginile care au fãcut înconjurul lumii cu atrocitãțile acelor zile ne-au aruncat zeci de ani în urmã. Inclusiv mulțumirile adresate minerilor pentru ceea ce fãcuserã. Mulțumiri adresate de președintele ales, Ion Iliescu. Faptul cã dosarul mineriadei treneazã de 30 de ani, ca și cel al Revoluției, nu trebuie sã mire pe nimeni. Nu-i vorba de volumul cercetãrii. E vorba de faptul cã adevãrații vinovați sunt încã protejați de sistem și nu pot fi condamnați pentru cele fãcute în interesul sistemului. O condamnare nu i-ar afecta doar pe ei, ci și pe toți cei care, vizibil sau nu, au contribuit la dezastrul acestor 30 de ani, încercând din toate puterile mãcar sã ne frâneze dacã n-au reușit sã ne întoarcã acolo de unde speram sau ne imaginam cã am scãpat.