
Mii de bolnavi cronici n-au avut acces în aceste luni la tratamentele vitale. Practic, n-au fost primiți în spitale, n-au fost evaluați. N-au fost tratați. A existat o singură boală: COVID. Am scris și în urmă cu câteva zile că trebuie redeschise urgent spitalele pentru toți pacienții din România. Că oamenii mor netratați sau se tăvălesc de durere prin casă întrucât nu au unde să meargă pentru pietre la fiere sau tasări de vertebre, spre exemplu.
Ministerul Sănătății, care și-a reamintit probabil că numele său nu este Ministerul COVID, a anunțat că va redeschide spitalele. Nu știm însă când. Este clar că există încă riscul infecțiilor, dar circuitele separate și experiența dobândită în această perioadă ar trebui să fie suficiente organizării activității pentru toți pacienții care au dreptul la sănătate. Mai ales pentru cei cronici sau aflați în stare gravă.
Sutele de oameni așteptând ore în șir la coadă să intre la Cluj la Spitalul de Oncologie ar trebui să fie o imagine care să-i bântuie pe toți responsabilii din domeniul Sănătății.
Până la pandemie, zilnic, în România, mureau 142 de oameni cu diferite forme de cancer, mulţi dintre ei cu şanse reale de vindecare sau supravieţuire!
Numărul lor, conform declarațiilor reprezentanților asociațiilor bolnavilor, s-a dublat sau chiar triplat în epoca COVID. Cine răspunde pentru aceste decese? Cine se face vinovat de lipsa strategiilor şi a politicilor sanitare în România, iar acum de interzicerea accesului la tratament? Ne mai mirăm că ne situăm pe primul loc în UE la mortalitatea prin cancer? Nu prea avem de ce. Iar mai sus de locul unu unde am putea ajunge?
,,Un pacient care stă o lună-două fără tratament sau i se întârzie chimioterapia sau radioterapia sau operația, peste o lună poate să aibă metastaze”, spun reprezentanții Asociației Bolnavilor de Cancer, dar nu pare să-i audă nimeni.
„Cine răspunde pentru aceste decese evitabile?”, se întreabă exasperați aceiași reprezentanți, care lansează un apel către autorități: „Opriți acest genocid și deschideți spitalele până nu este prea târziu!” Chiar nu-i aude nimeni? Eu subscriu!