
Sînt cîțiva ani buni de cînd am renunțat să mai fiu prezent în acest colțișor de pagină. Am avut, la acel moment, o senzație de inutilitate, de vorbit în pustiu, timp în care cei care ar fi putut face ceva legat de chestiunile semnalate de noi întorceau capul, făcîndu-se că nu văd și nu aud chestiunile evidente. Nu m-aș fi reapucat de scris dacă nu aș fi conștientizat faptul că numărul vocilor care mai îndrăznesc să spună ceva este tot mai mic. Presa de calitate, tot mai flămîndă și mai anemizată, se luptă să supraviețuiască într-un război inegal dus cu cancanul, cu tabloidul, cu toate dejecțiile aruncate de pe sticlă sau din paginile unor foi tipărite care pretind a fi ziare. Sufocați de atîta mitocănie și grobianism ce se revarsă peste noi din toate colțurile, unii dintre ei cu buzunarele tot mai goale și trăgînd de suta de lei de la un salariu la altul, cititorii au refuzat să renunțe la cei care au continuat să le arate că lumea poate fi și normală. La cei care le-au spus
de atîtea ori că viața este făcută din trepte și din pași pe care putem să-i parcurgem împreună. La cei care au preferat să nu pună pixul jos și să nu se ducă în locuri în care, cu siguranță, le-ar fi fost mai bine. Datorită lor e greu să abdici. E imposibil să renunți. Și mergi mai departe, urmîndu-ți visul: se făcea că trăim într-o țară normală... O țară în care oamenii se trezeau cu toții în fiecare dimineață bucuroși că începe o nouă zi. O țară în care copiii învățau cu plăcere lucruri pe care le vor folosi cînd vor fi mari, fără să le fie teamă de profesori. O țară în care oamenii mergeau fiecare la serviciul lui cu plăcere și-și făceau conștiincioși treaba, așteptîndu-și salariul binemeritat și întru totul motivant. O țară în care politicienii erau tot mai puțini. De fapt, nimeni nu mai voia să fie politician. Pentru că le era rușine. Rușine de ceea ce ajunsese să se ascundă sub această denumire. Și se făcea că brusc s-a făcut dimineață! DE CE?!!!!