De cîteva zile asist siderat la marele bîlci al presei naționale. La nici 24 de ore după declarațiile deloc confortabile făcute de președintele Băsescu, o serie de uvrieri ai presei naționale (veți vedea și de ce nu îi pot numi jurnaliști) au început să se inflameze. Prima etapă a avut, aș fi înclinat a spune, și o țîrucă de logică. Erau fanii lui Băsescu care îl înjurau pe Tăriceanu și suporterii lui Tăriceanu care mursecau la jugulara prezidențială. Zic cît de cît logică pentru că, oricum, nu este normal ca un jurnalist să aibă poziții partizane. Nici măcar cronicarul sportiv nu poate lăsa să transpară din rîndurile sale că ține cu UTA sau cu FC Tuzla. De aia și ezit a-i numi pe respectivii jurnaliști. Mai aberantă este însă etapa a doua, cînd au început să sară unul la gîtul altuia. Așa că de vreo două zile-ncoace mă uit la maidanul cu înjurături unde protagoniști sînt nu mai știu ce autointitulați analiști, deontologi, mesii mass-media. Și știți ce mi se pare cu adevărat relevant? Nu reacția tonomatelor pe euro și nici a antibăsescienilor. Relevantă este conduita jurnaliștilor autentici. A celor care, în pofida scandalului lansat de o mînă de autointitulați șoguni de presă, și-au văzut mai departe de treaba lor, în slujba comunității, în slujba dreptului cetățeanului de a fi prompt și corect informat cu ceea ce ține de interesul general. Nu aș fi spus cele de mai sus dacă nu mi-aș fi amintit cîteva din vorbele bunicii mele, femeie dîrză, de la munte. Hoțul strigă cel mai tare: prinde hoțul!, ar fi una dintre ele. Sau aia cu dacă intri în cocină te mîncă porcii. Iar înțelepciunea populară nu prea greșește în verdictele pe care le dă. Este adevărat, tot ce se poate, ca indivizii ăștia să și aibă dreptate cînd se numesc unii pe alții tonomate pe euro. Tot ce se poate. Nu de alta, dar prea au sărit ca arși și numai cîțiva dintre ei. Prea au început să își tragă cu sîrg șuturi în fund o mînă de inși cu rubrici permanente prin presa națională. Partea proastă este că ăștia, tonomate ori nu, scad, prin ricoșeu, credibilitatea întregii prese. Și o aduc, în ochii opiniei publice, la nivelul lor. Adică la cel de cîrpă d-aia de șters zoaiele de pe jos. Iar o țară cu o presă fără credibilitate este o țară în care cetățeanul devine tot mai izolat, tot mai înstrăinat, o țară în care lui, cetățeanului, i se poate pune, oricînd, pumnul în gură.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!