A fost o perioadã, mai pe la începutul anilor ’90, cînd una-douã, erai fãcut nostalgic al timpurilor de-abia apuse. ªi tot cam de pe atunci a început sã se facã auzitã expresia „era mai bine pe timpul lu’ Ãla“. Adicã în perioada Ceauºescu. Expresia asta se aude ºi acum, mai cu seamã la persoanele de vîrsta a treia. Ceea ce este logic, actualii adolescenþi ori tinerii care, la vremea Revoluþiei, nu depãºiserã stadiul de scuteciºti nu au termen de comparaþie. La fiecare 26 ianuarie, de ziua Iubitului Conducãtor, grupuri-grupuri de vîrstnici se duc la mormîntul lui Nicolae Ceauºescu ºi aprind lumînãri apoi se pun pe trãncãnit, comparativ, despre vremurile de atunci ºi cele de acum. Despre toþi aceºti oameni s-ar putea spune cã sînt nostalgici ai Epocii de Aur. Cã sînt nostalgici ai comunismului. Cã sînt nostalgici ai unui sistem totalitar. Nimic nu poate fi mai fals de atît. Cel puþin în marea lor majoritate, aceºti oameni care vorbesc cu regret despre trecut nu au nostalgii de genul celor de mai sus. Aceºti oameni nu sînt altceva decît produsul unei societãþi care evolueazã haotic. În cele aproape douã decenii care s-au scurs de la schimbarea de regim politic, ei nu au primit altceva decît un bombardament (dez)informaþional continuu, au fost bulversaþi de o clasã politicã ale cãrei jaloane se regãsesc parcã în scrierea „Ciocoii vechi ºi noi”, au fost marginalizaþi, batjocoriþi. Aceºti oameni nu sînt nostalgici dupã vremurile în care îºi lãsau de la miezul nopþii sacoºa cu sticle ºi borcane în faþa prãvãliei de lapte sau dupã raþia de un kil de carne de 1 Mai, 23 August ºi 31 decembrie. Nu pot fi nostalgici dupã penele veºnice de curent ºi dupã programul tv de douã ore, din care un ceas ºi jumãtate era dedicat Tovarãºului. Ei constatã doar cã acum trãiesc tot aºa de prost ca atunci, numai cã, de data aceasta, au termene de comparaþie. Îmbuibaþii acestor vremi sînt mulþi, sînt nesimþiþi ºi sînt la vedere. Ecuaþia este extrem de simplã: pe vremuri erau mult mai puþini cei care furau ºi o fãceau, totuºi, cu ferealã. Acum se face pe faþã ºi mult mai mult. Pe vremuri era mãcar teama de un Vodã, de un stãpîn absolut la care puteai recurge în caz cã te ardea de nu mai puteai respira. Sau aveai de înjurat ºi de urît o singurã persoanã. Acum eºti al nimãnui, dar în numele democraþiei, bineînþeles. Iar de înjurat sînt atît de mulþi încît e prea obositor sã o mai faci. Aºa cã nu e nostalgie. Ciudã – da. Neputinþã ºi urã – iarãºi da. Dar nu nostalgie.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!