Autor: Alex Leo Șerban, critic de film,
23.01.2008
Adevărul e că nu l-am văzut venind, acest așa-zis nou val... (eu nu-i spun așa, ci neorealism, dar astea sînt chichițe de critic.) Or vedea criticii mai clar, dar nici ei nu sînt clarvăzători. S-a întîmplat relativ repede: în 2005, Cristi Puiu cîștiga Premiul secțiunii Un certain regard, la Cannes, cu Moartea domnului Lăzărescu; anul următor, tot acolo, Corneliu Porumboiu primea Camera dOr (cea mai importantă distincție pentru debut) pentru A fost sau n-a fost?; anul acesta cum se știe - a fost marele șlem: regretatul Cristian Nemescu, recompensat post-mortem cu același premiu Un certain regard pentru California Dreamin (endless) și alt Cristian, Mungiu, cu Palme dOr pentru 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (4, 3, 2 - pe scurt, și pentru cunoscători). Sintetizînd: Puiu a pus sămînța, Porumboiu a udat locul, iar Mungiu culege roadele.
Palme dOr este, fără niciun dubiu, cel mai important premiu la care poate aspira un regizor. Mai important decît Oscarul, pentru că este acordat de un juriu, în timp ce la Oscaruri votează toată Academia (în artă e invers decît în democrație: cu cît votează mai mulți, cu atît valoarea absolută a unui premiu scade). Mai mult: Oscarul este un premiu național, cu zeci de secțiuni In USA We Trust și cu una singură alocată cinema-ului internațional, în timp ce Palme dOr-ul este rezultatul unei competiții, internaționale din start în care se premiază cele mai bune filme dintre cele mai bune din toată lumea. Normal că, pentru un regizor, a lua Palma este infinit mai măgulitor decît a lua Oscarul: Palme dOr este pentru artist, Oscarul mai curînd pentru țara din care provine...
Dacă e să ne uităm mai departe în timp pentru a vedea, totuși, de unde vine acest nou val (neorealism etc.), îl vom întîlni pe același Cristi Puiu, la Cannes, în 2001, cu filmul său de debut Marfa și banii. Nu a luat premii răsunătoare, dar a fost foarte bine primit ca-ntotdeauna, afară mai mult decît în țară. În țară, dimpotrivă, Marfa și banii a avut parte numai de șicane și piedici (și trebuie spus că, fără ajutorul casei de producție a lui Lucian Pintilie, filmul acesta nu ar fi putut fi terminat): la 12 ani după Revoluție, Puiu încerca (și reușea) o revoluție în filmul autohton, căreia mulți nu i-au văzut rostul. Felia de viață decupată de Puiu (împreună cu co-scenaristul său, Răzvan Rădulescu) a iritat pe mulți din establishment-ul cenecist CNC-ul & acoliții -, deși, la drept vorbind, filmul acesta nu era în mod manifest politic, ci doar un manifest estetic... Acum 6 ani, deci, jaloanele minimalismului cinematografic românesc erau deja trasate: buget mic, filmări din mînă, sunet în priză directă - și o poveste simplă, puternică și adevărată, care făcea inutile artificiile cinema-ului tradițional. În anul următor, Cristi Mungiu participa și el, în aceeași secțiune a Cannes-ului, cu debutul său în lungmetraj, Occident; numai că între Marfa și banii și Moartea domnului Lăzărescu există o continuitate stilistică, în timp ce între Occident și 4,3,2 se cască o prăpastie (tot stilistică, la o adică) surprinzătoare. Mai mult: mizerabil distribuit, Marfa... a fost o cădere în termeni de încasări, în timp ce Occident s-a descurcat bine la box-office, devenind unul dintre filmele de succes ale acelui an.
Acest parcurs diferit al celor mai înalt-profilați cineaști români din clipa de față, aproape congeneri (Puiu are 40 de ani, Mungiu 39), spune destul de multe despre cum este văzut cinema-ul la noi în țară și-n afară. El nu este (încă) o afacere decît cu condiția ca filmul (marfa, adică) să-și scoată investiția (=banii) din vînzările internaționale; este ceea ce s-a întîmplat, cu siguranță, în cazul lui 4, 3, 2 și în cel al lui A fost sau n-a fost?, probabil că și în cel al Morții domnului Lăzărescu. Filmul lui Porumboiu, mai ales 100% independent, adică produs cu banii regizorului -, este exemplul cel mai spectaculos de film (cu buget minuscul, cum altfel?) care-și scoate banii din distribuția în afară. Exemplu, dar în niciun caz un model: dacă este măgulitor, pentru un regizor/producător, să o plesnească internațional cu un film făcut cu banii de sub saltea, este jenant pentru organismul îndrituit să acorde acei bani (recte CNC-ul) să se laude cu o performanță ce nu-i aparține.
Mai există o problemă: publicul autohton nu este interesat de film. Succesul lui Mungiu intră într-o paradigmă a succesului pur și simplu, în care este secundar, dacă nu irelevant, faptul că el se întîmplă în cinema sau în fotbal sau modă. Bucuria miilor, poate milioanelor, de români că un român de-al nostru a reușit acolo unde reușita are într-adevăr valoare se traduce mai mult prin dărîmarea ipso facto a unor clișee identitare: impresia că noi nu contăm, că jocurile se fac fără noi și că ai nevoie de pile ca să reușești. (Nu-i vorbă, unele dintre aceste clișee au funcționat imperturbabil și după Palme dOr-ul lui Mungiu: au existat români care au considerat că, odată cu intrarea în UE, am intrat în cărți, că avem pile (la festivalurile internaționale, de ce nu?) și că, de fapt, totul se datorează nu meritului personal, ci unui concurs de împrejurări și/sau unor calcule geo-strategice...) Paradoxal, supermediatizarea evenimentului a scos la lumină un soi de provincialism al presei de la noi, unde valoarea nu este dată de ceea ce considerăm noi, aici, că este bun, ci de ceea ce decretează străinii, acolo, că este așa. Oricum, o privire aruncată pe forumurile de discuții ale ziarelor chiar și în cazul Mungiu - este edificatoare pentru a înțelege, odată pentru totdeauna, că românul e greu de mulțumit: el s-a născut supărat, trăiește cîrcotind și nu moare pînă nu-i indispune și pe alții...
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!