Oltchim Rîmnicu-Vîlcea a pierdut zilele trecute la Brașov, meciul cu Rulmentul. Și ce dacă?, s-ar întreba orice om, fie că este sau nu suporter al handbalului. Un meci pierdut e un meci pierdut, și atît. Nu este nicio tragedie să pierzi un meci nici dacă te cheamă Real Madrid sau Manchester United. Dar nu, Oltchim - prin antrenori și conducători - contestă rezultatul și cere rejucarea. Vina o poartă cine alții decît arbitrii. Îmi amintesc că pe vremea lui Ceaușescu se pornea de la premisa că arbitrajele sînt cumpărate de inamici pentru că - nici atunci - echipele noastre nu puteau pierde. Și după Revoluție s-a perpetuat ideea, iar a pune presiune pe arbitri a devenit un fel de modă națională.
Acum Oltchim amenință cu retragerea din campionatul național de handbal feminin. Nu se va retrage de nicio culoare. Din păcate, și președintele de la Oltchim s-a molipsit de la unii lideri ai echipelor de fotbal care, din prostie și grandomanie, asimilează propria persoană cu echipa pe care o finanțează. Mai rău este că ultimul care mai contează aici e sportul. Înfruntarea din teren, cîștigată de brașovence, pare a nici nu conta. Orgoliul e atît de pronunțat încît n-am auzit o clipă răspunsul demn pe care ar fi trebuit să-l auzim: Da, am pierdut, dar mîine o luăm de la capăt.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!