
Când au ales sã dea la medicinã, probabil cã majoritatea medicilor de azi nu ºi-au imaginat cã va veni o zi în viaþa lor în care se vor trezi pe front, în linia întâi, luptând împotriva unui duºman invizibil, extrem de periculos cum este acest coronavirus. Cã vor ajunge sã se teamã pentru viaþa lor, dar ºi a celor apropiaþi. Pot înþelege revolta, ba chiar ºi refuzul de a executa ordine inconºtiente de tipul celor de la Suceava sau solicitarea lor fermã pentru echipamentele de protecþie absolute necesare siguranþei lor. Trist este faptul cã, a fost nevoie de o astfel de situaþie ca sã realizeze ºi ei cât de mult îºi protejeazã statul cetãþenii, chiar ºi pe cei cãrora le cere sã lupte pentru el. Stat care pânã acum dovedise cât îi pasã de pacienþi. De pacienþii cãrora, neîntrebaþi, li se iau banii de sãnãtate de pe statul de platã, lunã de lunã, bani care ajung în sacul fãrã fund al bugetului Sãnãtãþii, de unde, nu de puþine ori, dispar subit. Pacienþi umiliþi uneori în spitale unde nu-ºi cereau decât dreptul la îngrijire, nemaivorbind de faptul cã, nu de puþine ori, trebuiau sã cotizeze încã o datã, îndesând bancnote în buzunarele halatelor albe. Cei care o fãceau pentru cã n-aveau de ales sau aºa fuseserã obiºnuiþi. Unii medici aflã abia acum cã ºi ei pot deveni, în orice moment, pacienþi, iar „Corupþia ucide!” nu este doar un slogan.
A condiþiona intrarea pe câmpul de luptã de existenþa echipamentelor de protecþie sigure mi se pare fireascã. Nu e vreun film al lui Sergiu Nicolaescu în care atacãm inamicul cu pieptul gol.
Recentele demisii din sistemul medical au împãrþit românii în douã tabere: unii care înþeleg clacarea acestora, pe care o considerã omeneascã, atâta timp cât condiþiile sunt cele care sunt, ºi alþii care-i acuzã de dezertare ruºinoasã ºi cer pedepsirea exemplarã a lor pentru cã-ºi lasã colegii singuri, sã lupte ca niºte eroi, în aceastã luptã oricum inegalã.
Nefireascã li se pare dezertarea unui cadru medical din faþa unei posible lupte cu coronavirusul prin diversele forme folosite: pensionare, concediu medical, detaºare etc. Asta în timp ce restul colegilor, ºi aºa puþini, rãmân sã lupte cu periculosul inamic al tuturor.
Deºi suntem într-un veritabil rãzboi, nu existã o curte marþialã care sã-i judece pe dezertori, cum cer astãzi unii români revoltaþi. Nici lege ca în Italia care sã-i facã pe cei care dau bir cu fugiþii astãzi sã-ºi ia adio pe veci de la aceastã profesie ulterior. Numele acestor cadre medicale nu vor fi fãcute publice, cu siguranþã. Vor rãmâne anonimii care au fugit. ªtiu însã cã-s puþini cei care aleg sã facã asta. ªi da! Tuturor ne e fricã! Dar nu putem sã fugim cu toþii. Destui dintre ei se luptã în combinezonul alb în prima linie, faþã în faþã cu inamicul nevãzut ucigaº. Unii sunt abia niºte copii. Epuizaþi, speriaþi, înfricoºaþi, copleºiþi de ce vãd ºi ce simt, dar o fac. O fac pentru noi, pentru copiii lor, dar ºi pentru ei ºi jurãmântul pe care l-au fãcut.
Pânã la urmã, mai devreme sau mai târziu, nebunia aceasta va trece. Vom privi în jur, ne vom uita unii la alþii ºi ne vom îmbrãþiºa bucuroºi cei care vom supravieþui. Mai rãmâne sã ne putem privi ºi-n oglindã ºi sã fim împãcaþi cu ceea ce vedem: oameni care ne-am fãcut cât ºi cum am putut treaba.
Dacã nu vom putea face asta senini, abia atunci ne vom întreba când am murit, de fapt.