
Cînd a fost ultima oară cînd l-ai privit în ochi pe cel de lîngă tine și i-ai spus ce te doare, ce te supără sau chiar ce te bucură? Cînd te-ai bucurat din inimă pentru ceva și cînd ai rîs din toată inima ultima dată?
Acum este dimineață, acum e seară. Acum e luni, acum e duminică. Acum e întîi, acum 30 sau 31 ale lunii. Acum e Paștele, imediat se apropie Crăciunul. Trăim cu o viteză care, pe mine personal, mă sperie. Prinși în lupta de supraviețuire de zi cu zi, uităm să ne bucurăm de lucrurile simple. Ne concentrăm pe tot soiul de chestiuni minore, nu de puține ori materiale. Rămînem uimiți cît de mult ne-au crescut copiii de cînd i-am privit atent ultima oară, realizînd, cu această ocazie, cum a trecut timpul și peste noi. Locuim în același oraș, poate doar la cîteva străzi distanță, dar nu ne-am văzut de zeci de ani de cînd împărțeam aceeași clasă. Vorbim mai des prin messenger cu foști colegi aflați pe cealaltă parte a globului decît cu cei din capătul celălat al cartierului pe care de-abia dacă-i mai recunoaștem cînd îi vedem, din goana mașinii, pe partea cealaltă a străzii.
Luăm credite pentru a avea ceea ce n-am avut, ne-am dorit sau ne-am imaginat că ne-ar trebui. Apoi devenim robii lor. Robii ratelor care trebuie achitate pentru a nu pierde ce am plătit deja. Achitarea lor devine un scop în viață. Restul dispare. Uiți să te bucuri de ceea ce ai sau chiar nu mai poți să te bucuri pînă nu ieși din coșmarul în care ți-ai fi dorit să nu fi intrat. Sau nici măcar atunci.
Nu te-am văzut niciodată atît de încruntat, îmi spunea zilele trecute o veche cunoștință, după ce m-a privit atent preț de cîteva secunde. Nu poate să fie atît de rău, a continuat ea. Nu e nimic diferit. Nu este nimic în plus față de cele trăite în ultimii ani. Poate doar ritmul tot mai accelerat și timpul în care uiți că totul este trecător și poate n-ai să ajungi nici să te întrebi: cînd și cum a trecut?!!!