
Mai mult de jumătate din copiii României trăiesc sub riscul sărăciei. Majoritatea sînt la țară. Trăiesc din alocație sau ajutorul social al părinților. 225.000 de copii se duc flămînzi la culcare aproape în fiecare seară. Părinții lor nu le pot pune mai mult pe masă. Aproape în toate cazurile, dieta lor nu îndeplinește standarde minim acceptabile. Urmarea? Îmbolnăviri grave și malnutriție. Nu vorbim de Angola sau Somalia. Vorbim de România. România anului 2016. Aceeași țară în care bebeluși sugari mor în spitalele sale și nimeni nu poate să spună care este cauza. Țara în care copiii ajung să nu se nască, deși sarcina a fost dusă de mamă la termen, pentru că asistenta nu a îndrăznit să-l deranjeze din somn pe domnul doctor. Țara în care există bebeluși care sînt încă abandonați în maternități, iar sistemul de protecție este plin de copii fără vreo șansă de a fi adoptați. Aceeași țară unde o treime din tinerii peste 15 ani sînt analfabeți funcționali, neînțelegînd ce citesc sau nefiind în stare să scrie corect. Țara unde educația se oprește la cel mult 8 clase în rîndul copiilor din sate.
Țara în care școlile profesionale au fost desființate, iar locul calfelor, care puteau deveni meșteri, cu timpul a fost luat de posesori de diplome de licență de care nu are nevoie nimeni și dintre care cei norocoși ajung să vîndă la tarabă în piață.
Este aceeași țară cu cea în care parlamentarii și-au votat pensii barosane pentru vremurile cînd n-or mai bîntui culoarele Casei Poporului.
Țara în care politruci se perindă pe ecranele televizoarelor, printre emisiuni cu nunți și botezuri în castele cu turnulețe, și ne explică doct cum ar fi bine să facem.
Țara în care mii de oameni protestează în stradă în sprijinul copiilor români luați din familie de autoritățile norvegiene. Aceeași țară, România, în care stinsul luminii este singură soluție de a face copilul să nu mai spună: mi-e foame...