
Nu-s puțini cei care, după ce-și achită rețeta cu medicamentele compensate, rămîn cu mai nimic din pensie. Bănuții rămași nu le ajung tot timpul să achite factura la întreținere, care nu se știe de ce este în continuare mare, deși caloriferele au fost tot timpul închise. I-au drămuit cum au putut, dar oricum ar întinde de ei, în ultimele zile, pînă vine poștașul, tot trebuie să se împrumute de 10-20 de lei pentru pîine.
Nu-s puțini cei cărora nu le mai deschide nimeni ușa, poate doar vreo vecină venită să împrumute o cană de ulei sau de zahăr. Copiii au plecat de mult. Au plecat să cîștige bani și să aibă o viață mai bună. Cînd și cînd trimiteau pachete în care puneau dulciuri, cafea și cîte o poză. Poză pe care bătrînii o puneau în bibliotecă, lîngă celelalte, după ce o mîngîiau puțin. Așa își mai alinau dorul puțin. Zbîrnîitul telefonului se aude tot mai rar și chiar și atunci vocea de la capătul firului este grăbită: Ce faci? Cum te mai simți? Ai nevoie de ceva? Și după aceea tăcere. Asta pentru cei pe care mai are cine să-i sune. Ceilalți au uitat de mult cum era. Și amintirile s-au decolorat pe la colțuri ori s-au cariat. Plutesc cumva parcă într-un borcan uriaș umplut cu petece de amintiri, cu bucăți de sentimente, cu vise, cu dureri și parcă undeva mai jos chiar și speranța că nu vor fi iar singuri de sărbători.
Și ei au fost tineri. Și ei s-au grăbit, copii fiind, să ajungă cît mai repede adulți. Au ars nerăbdători într-o goană spre un țel pe cît de tentant pe atît de neclar. Să termini școala. Să te angajezi. Să te însori. Să ai o casă a ta. Să faci copii. Să-i vezi la grădiniță spunînd poezii cu zeci de strofe. Să-i vezi terminînd școala, facultatea. Să se angajeze. Să se însoare. Să aibă copii care să crească. Să ajungă la grădiniță... Stai! A sunat la telefon cineva?!!