
Anul viitor se vor împlini 30 de ani de cînd muncesc. Și tot atîția de cînd mi s-au reținut bani pe statul de plată pentru contribuțiile la sănătate și la pensie. Asta fără să mă întrebe cineva dacă sînt de acord. Toți îmi spuneau că asta este, nu am ce face, dar cînd voi fi la pensie am să văd ce bine îmi vor prinde acești bani. Zîmbeam pe atunci, întrucît pensia era o chestiune atît de îndepărtată încît mă îndoiam teribil că va veni o zi în care mi s-ar putea întîmplă și mie. Teoretic, dacă nu vor ridica din nou pragul de pensionare de la 65 la 70 ani, sau chiar mai mult, peste 17 ani m-aș putea pensiona. Odată cu mine, sistemul de pensii va fi lovit de tzunami-ul decrețeilor cu o asemenea furie încît nu știu dacă va rămîne în picioare. Numărul pensionarilor va fi atît de mare, față de numărul celor ce vor face parte din populația activă, încît nu cred că vor mai exista bani suficienți pentru a susține deficitul creat de totalul pensiilor aflate la acel moment în plată. Ce am putea face să preîntîmpinăm acest lucru? Cel mai simplu răspuns ar fi să punem deoparte cîte ceva în fiecare lună, în jur de 20-30% din venituri. În teorie este ușor. Practic, este aproape imposibil cu veniturile majorității dintre noi la această dată.
Mi-aș fi dorit ca sumele ce mi-au fost colectate fără să fiu întrebat să le pot avea într-un cont. Le-aș fi plasat în bănci și valute diverse pentru a dispersa riscul și aș fi fost mai liniștit. Cum nu pot face asta, nu-mi rămîne decît să încerc de acum înainte să pun deoparte cît de puțin. Nu cred în pensiile private, cîștigurile la loto sau investițiile în fondurile private. Însă cred, cu regret, că viitorul nu sună pentru moment deloc bine. Dar fiecare dintre noi este dator să găsească soluția potrivită cazului său. Este vital!