
27% dintre români l-au votat în primul tur pentru președinte în 2000. 33,17% în turul doi.
A fost paratrăznetul nostalgicilor care duceau dorul comunismului. Dar nu numai al lor. Ci și al celor care cred în teoriile conspirațiilor. Sau al celor care cred că celelalte nații ne-au furat tot ce era de furat. Pentru asta i s-a iertat, de către unii, chiar și prezența vechilor securiști pe care-i cultiva în jurul său. Chiar a fost crezut în 2000 cînd a promovat cel mai radical mesaj anticorupție. A fost ajutat să ajungă în turul doi al prezidențialelor, pentru că era singurul contracandidat care asigura, prin prezență, realegerea lui Ion Iliescu. A fost singurul tur de scrutin din 90 încoace în care eu nu am votat. Mi s-ar fi uscat mîna să-l votez pe Ion Iliescu, pentru a salva țara, iar pe Vadim Tudor n-aș fi putut să-l votez niciodată. I-am admirat întotdeauna impetuozitatea, cultura enciclopedică, scriitura pamfletară și felul exploziv de a fi. Am apreciat felul inimitabil de a-și folosi forța în a-i ajuta pe cei care aveau nevoie. Cîinii salvați de el sînt dovadă vie a bunătății sale interioare, dincolo de imaginea durului neiertător. Nu mi-aș fi dorit să-l întîlnesc vreodată în vreo confruntare televizată. L-am admirat pentru modul în care își proteja familia, deși în ziarele sale intimitatea era ultimul criteriu respectat cînd tribunul alegea o victimă. În 90, o colegă de birou îmi explica faptul că știe cu certitudine faptul că Ion Rațiu făcea sex printre morminte cu Margaret Thatcher, aducîndu-mi ziarul ca dovadă. Proba era un exemplar din România Mare în care, la rubrica ținută de temutul Alcibiade, printre alte mizerii, era și cea cu Ion Rațiu.
De morți numai de bine, dar riscăm să transformăm în erou național un personaj care a fost pe cît de pitoresc, pe atît de toxic în ultimii 25 de ani. Faptul că astăzi nu există o mișcare puternică naționalist-românească i se datorează într-o mare măsură. Modelul falimentar de partid, centrat strict pe rolul său de locomotivă, tătuc și dictator, a făcut ca în timp partidul său să ajungă să nu mai aibă niciun fel de structuri funcționale și să nu mai conteze, dar nici să nu lase altceva să crească în locul ocupat. Chinul de a ține pe piață ziarele, neadaptate realităților pieții, dar care l-au ajutat să se mențină toți acești ani, l-a ucis. Nu pot să spun decît atît: Păcat! Viața va fi mult mai tristă fără Corneliu Vadim Tudor!