
Sîntem norocoºi cã un jurnalist englez cum este Charlie Ottley s-a îndrãgostit de România ºi cã a decis sã nu þinã acest lucru doar pentru el, ci sã-ºi strige iubirea în gurã mare. Asta pentru cã se pare cã este nevoie sã pierzi totul, ca sã înveþi sã apreciezi ceea ce ai avut ºi tu odatã. Probabil este nevoie sã rãmîi fãrã pãduri, pentru a descoperi apoi cu uimire cã undeva în Europa oamenii de bine nu au reuºit sã le taie încã ºi chiar existã ºi zone sãlbatice unde animalele încã zburdã nestingherite. Undeva unde timpul a încremenit ºi oamenii trãiesc în sate medievale, în cãsuþe ºi fac încã focul cu lemne. Cã aºteaptã seara ciurda, cã mulg laptele direct în gãleata de unde îºi îmbie copiii sau nepoþii sã guste spumã. Cã unii dintre ei beau o palincã sau o rãchie, fãcutã din prunele din curte, înainte de masã, iar un pahar de vin este binevenit dupã bucatele pe care le-au avut pe masã.
E Wild Carpathia, e România realã pe care unii dintre copiii noºtri nu o cunosc, iar alþi adulþi au pãrãsit-o, lãsîndu-ºi bãtrînii sã o locuiascã înainte sã moarã. Culmea este cã a fost nevoie de cineva din afarã sã ne arate o Românie pe care o uitasem. O Românie care trebuie promovatã ºi care este promovatã într-un mod inimitabil de documentarele acestui englez. Sînt milioane de oameni care au vizionat aceste filme. Mai mult decît orice acþiune de promovare fãcutã vreodatã pentru þara noastrã ºi cu un buget infinit mai mic decît banii investiþi în slogane sau branduri de þarã.
Cred cã fiecare din noi ar trebui sã contribuie cu o sumã cît de micã la strîngerea de fonduri pentru continuarea seriei. White Carpathia, ultimul episod, trebuie sã se nascã pentru a le arãta tuturor cum sîntem. Nu noi, nebunii oraºelor prinºi în stresul ucigãtor al vîrtejului zilnic. Ci cei care încã strîng vreascuri în pãdure. ªi stau la gura sobei atunci cînd este viscol ºi coboarã în sat la poºtã sã întrebe dacã au primit vreo scrisoare. E Wild Carpathia! Carpathia mea, dar ºi a ta...