
Felul în care ºi-au rezolvat problema majorãrii salariale de 12% salvamontiºtii braºoveni ar trebui luat ca model în întreaga administraþie localã. Pe scurt, pentru a se putea încadra în bugetul de salarii pe care îl au, ei au optat sã rãmînã într-un efectiv de 11 oameni, deºi aveau o organigramã de 17 posturi. Acest lucru le va permite sã beneficieze de majorarea legalã, dar va creºte ºi gradul de încãrcare a fiecãruia.
În loc sã ameninþe cu greva generalã prin gura liderilor sindicali, cei din administraþia localã ar trebui sã gãseascã variante de finanþare a majorãrilor salariale. Statul la mîna guvernului nu este întotdeauna o soluþie. Niciunul dintre angajaþii din administraþie nu este ºi nu va fi în postura premierului sã poatã anunþa voios cã doneazã banii din majorarea salarialã vreunui club sportiv de baschet sau popice.
Ar trebui identificate resurse financiare, dar cred cã, în primul rînd, ºi mai ales în localitãþile unde veniturile proprii sînt nesemnificative, ar trebui acþionat dupã modelul amintit anterior, respectiv reducerea numãrului de posturi ºi încadrarea în bugetul existent. E modul în care o fac ºi companiile private care aleg, pentru a supravieþui pe piaþã, sã blocheze posturile care rãmîn libere prin concedieri sau demisii ºi sã încarce suplimentar restul angajaþilor adãugînd, în limita posibilitãþilor, ceva bani la cei care preiau atribuþiile.
Partea cea mai grea însã este cea cu concedierile. Pe principiul „vin ai noºtri, pleacã ai noºtri“, majoritatea schemelor din administraþia localã sînt supraaglomerate cu tot felul de persoane intrate în sistem nu neapãrat pe criterii de competenþã. Cum fiecare dintre cei care a ajuns la butoane ºi-a adus propriii oameni, dar nu a concediat nici pe departe acelaºi numãr de persoane, în timp schemele de personal au devenit monstruoase ºi inoperante.
A disloca acele veritabile clanuri create în principal prin nepotism este practic imposibil pentru orice temerar care s-ar încumeta la aºa ceva. Cum Codul Muncii, în principiu, este favorabil salariatului, o disponibilizare nefãcutã ca la carte va greva bugetul local cu sume ºi mai mari decît dacã petentul ar fi fost pãstrat la locul de muncã. Naiv fiind, îmi imaginez cã acest lucru ar putea fi ºi posibil. Ar trebui inventate mecanisme de evaluare profesionalã care sã permitã cuantificarea atît a competenþei, cît ºi a calitãþii ºi cantitãþii muncii fiecãrui angajat. Iar rapoartele rezultate în urma acelui proces de evaluare ar trebui sã poatã fi incontestabile în momentul invocãrii lor în deciziile de retrogradare, schimbare a locului de muncã sau chiar concediere. Ar trebui sã disparã ideea conform cãreia dintr-un job la stat mai pleci cînd ieºi la pensie. ªtiu cã sunã de domeniul fantasticului, dar într-o þarã normalã, cum ne pretindem ºi noi cã sîntem, lucrurile ar trebui sã fie exact cum spuneam. Pînã atunci cred cã va trebui sã aplicãm modelul Salvamont.