
Cînd au trecut toți acești ani? Unde s-au dus? Și cum? Trăim parcă într-un vîrtej: acum este dimineață. Acum este seară. Acum este luni. Acum este vineri. Acum este Crăciunul. Acum este Paștele. Anii trec cu o viteză incredibilă. Copiii, acum îi duceam de mînuță în prima zi de școală. Nu apucăm să ne dezmeticim și tremurăm deja la prima evaluare, apoi la primul examen, disperați că nu îi putem ajuta cu nimic. I-am privit mîndri la absolvire sau cînd și-au luat carnetul de șofer. I-am văzut îndrăgostindu-se, radiind de bucurie și mai apoi suferind. Ne-am văzut pe noi în ei și cel mai greu ne-a fost să înțelegem că sînt diferiți, chiar și atunci cînd ne seamănă. Că sintagma - pe vremea mea... - poate însemna pentru ei vremea dinozaurilor și nu prea mai poate fi invocată. Am încercat să găsim cuvintele potrivite, să le dăm lor ceea ce n-am avut noi și să încercăm să compensăm cumva faptul că nu am reușit întotdeauna să ne facem timp pentru ei, în nebunia vieții pe care o trăim. N-am reușit de fiecare dată și cu siguranță nu cît ar fi trebuit. Ieri, copiii mei mi-au trimis pe facebook un filmuleț care rememora prin fotografii diverse momente ale vieții lor. Filmulețul m-a impresionat pînă la lacrimi.
Asta chiar dacă din imagini lipsea unul dintre copii: Monitorul, cel care a fost tot timpul în inima mea alături de fiicele mele Dara și Emma și de băiatul meu Alex. Monitorul este cel căruia i-am acordat cel mai mult din timpul meu în ultimii 17 ani, în detrimentul celorlalți copii ai mei. Lucru pentru care nu am găsit timp nici măcar să le cer iertare. Sîmbătă, Monitorul a împlinit 17 ani. Nu este o vîrstă rotundă. Mai are un an pînă la majorat. Dar a mai trecut un an în care noi am crescut împreună cu el. Le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de ziar și de noi în toți acești ani, făcînd parte din echipa celor care i-au dat viață în fiecare dimineață, l-au citit și l-au susținut. Au contribuit cum au putut ca el să ajungă ceea ce este: copilul meu - Monitorul Expres!