„Am contract pe 100 de ani şi vreau să-l respect“

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Foto Bogdan Bălaș

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 05.07.2013

• În 18 pagini, nonagenarul Toader Spătaru, decanul abonaţilor Monitorul Expres, şi-a retrăit copilăria, ucenicia la un atelier de frînghii şi războiul purtat pe crucişătorul N.M.S. „Dacia“

Toader Spătaru, decanul abonaţilor Monitorul Expres, are aproape 93 de ani şi multe, foarte multe de povestit. De cînd a rămas văduv, îşi petrece ziua într-un centru de zi pentru vîrstnici, unde şi-a făcut noi prieteni. Fiindcă nu mai vede aproape deloc şi nu poate citi singur ziarul preferat, dar nu se poate uita nici la televizor, îşi umple timpul plimbîndu-se, povestind cu cei din jur sau ascultînd ceea ce îi citesc alţii. Asistentele sociale au observat că Toader are har şi ţinere de minte şi au început să noteze amintirile bătrînului. Cele nouă decenii de viaţă, cu necazuri şi bucurii, au încăput în 18 pagini, aşternute pe hîrtie exact aşa cum a dictat Toader. O mică parte din ceea ce a trăit. Şi-a intitulat memoriile „Povestea unui om simplu: Toader Spătaru“. Iată cîteva repere din istoria acestui om trecut prin război, comunism, secete şi inundaţii, aşa cum le povesteşte chiar el.

Ghiozdanul verde

Toader s-a născut la 1 octombrie 1920, în comuna Buda, sat Pătrăşcani, judeţul Tutova. „Azi, se numeşte Alexandru Vlahuţă, după numele scriitorului care a scris cea mai frumoasă carte despre România: «România pitorească»“. A fost al treilea venit pe lume în familia care avea să numere în cele din urmă opt copii. „Pînă la vîrsta de 6 ani, nu vă pot spune decît ce mi-a zis mama: că m-a luat la cîmp şi m-a lăsat la capătul ogorului. Cînd s-a întors la mine, mă năpădiseră furnicile“. Îşi aminteşte cu precizie cum a fost prima lui fotografie, realizată cu dagherotipul, strămoşul aparatului de fotografiat. S-a petrecut la sfinţirea bisericii şi a şcolii din sat. „Lîngă noi a pus un lighean cu magneziu. Asta am aflat mai tîrziu că aşa se numea substanţa. Fotograful a strigat la noi: «Atenţie la aparat!», apoi a dat foc la magneziu şi ne-a orbit pe toţi“. Jocurile copiilor din Pătrăşcani se petreceau în mijlocul străzii. Jucau „Hoţii şi vardiştii“, iar vardiştii aveau de apărat grămezi de praf pe post de harbuji. Băteau şi mingea, dar nu pe cea adevărată, ci una făcută de ei, din păr de bou amestecat cu apă şi cenuşă. Sora mai mare îl învăţa să numere, aşa că în prima lui zi de şcoală ştia să numere deja pînă la 100. I s-a dat tăbliţă, creion de piatră şi abecedar. La început nu i-a plăcut, dar „în clasa a doua, aş fi stat numai la şcoală, dar nu mă lăsa învăţătorul. Premiul unu nu puteam să iau, pentru că era ocupat de băiatul notarului. În clasa a III-a, mi-a cumpărat tata un ghiozdan verde. Eram tare mîndru, pentru că ceilalţi aveau straiţă şi numai eu ghiozdan“.

A citit toate cărţile preotului

Mergea la şcoală dimineaţa, iar sora lui mai mică, după-amiaza. Iarna, după terminarea orelor, pleca repede acasă, ca să-i dea surioarei haina, să aibă şi ea cu ce să meargă la şcoală. „În clasa a IV-a, eram deja monitor. În timpul cît învăţătorul nu era în şcoală, trebuia să am grijă să nu se facă obrăznicii.“ Dar făcea şi el pozne. A băgat pe foc nuieluşa învăţătorului cu care era şi el articulat din cînd în cînd. La sfîrşit de gimnaziu, elevii dădeau examen de absolvire. „Deşi invitase pe toţi ţăranii care aveau copii în clasa a IV-a, nu a venit decît soţia notarului. A început examenul, bineînţeles, cu băiatul notarului. Întrebîndu-l ce rege a făcut cel mai mult bine ţării, el a răspuns Carol al II-lea. Dar Carol al II-lea era doar de un an pe tron. Răspunsul corect era Carol I. Nu are rost să vă mai spun că tot băiatul notarului a ieşit pe locul I, iar eu pe locul II“. Pe vremea aceea, odată terminate patru clase, copiii mergeau la cîmp sau intrau ucenici la meşter. „Dar eu aveam o poftă mare de citit. Am aflat că preotul satului avea o bibliotecă şi i-am cerut să ne dea cărţi, mie şi la încă doi prieteni. Ne-a dat, cu condiţia să-i curăţăm grajdul cailor. În iarna aia i-am terminat de citit toată biblioteca. Nu mai aveam decît ziarul, pe care îl primeam zilnic, fiindcă tata era singurul abonat din sat la ziar“. S-a dus şi la un vecin să ceară ceva de citit şi primit o Biblie. „În straiţa în care puneam mămăligă cu ceapă sau un ou, am pus şi Biblia. Toată vara am citit din ea, cît mergeam cu vitele. La 13 ani am învăţat să prăşesc şi nu prea îmi plăcea. La 14 ani, tata mi-a spus că mi-a găsit un loc de ucenic, la un atelier de frînghierie. Am plecat cu pantofii lu’ soră-mea la oraş şi cu ăia am umblat pînă s-a făcut contractul. Cu asta, am terminat cu copilăria.“

Ucenic la un atelier de frînghii

Ziua de ucenic la frînghierul din Bîrlad începea la 5 dimineaţa, cînd suna clopoţelul. Începea să măture atelierul, să dea de mîncare la vaca patronului şi să pregătească materialele pentru muncitori. Aceştia soseau la 7. La ora 8, le punea să mănînce şi, în restul zilei, umplea lămpile cu gaz şi ajuta la confecţionarea frînghiilor pentru legat vite şi a gurilor de ham pentru cai. „Asta a durat cam trei ani după care, meşterul m-a luat să învăţ, fiindcă se apropia sfîrşitul uceniciei. Am ieşit calfă odată cu încă un băiat“. În timp ce împletea cînepa, a simţit un junghi în spate. Era în toamna lui 1939, cînd a făcut pleurită. Doctorul i-a dat nişte injecţii elveţiene, dar pînă la urmă l-a făcut bine „Ceaiul Carpaţilor“, care nu mai ştie ce plante conţinea, dar care în trei săptămîni l-a pus pe picioare, în condiţiile în care penicilina încă nu ajunsese în farmacii. „A venit primăvara şi m-am dus la recrutare. Medicul a zis că-s prea slab şi m-a amînat un an. Cînd a început războiul, în 21 iunie 1941, eram la Bîrlad. Difuzoarele urlau că au început războaiele şi o să ne luăm înapoi Basarabia pierdută. În primăvara lui ’42 m-am dus din nou la recrutare, m-au admis, dar abia începînd cu 1 aprilie 1943“. Mai trebuia să stea un an acasă şi nu avea nimic de lucru. A găsit un anunţ în ziar, că un patron frînghier din Buzău face angajări. „În prima zi de probă, am cîştigat dublu şi ceva faţă de cum cîştigam la Bîrlad. Aveam 1.000 de lei pe lună. Tot acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, cu care ieşeam la plimbare“. La garnizoană, s-a prezentat fără bilet de încorporare. Şeful comisiei a spus: „Pe ăsta unde să-l dăm? La marină“.

Pas de defilare în opinci

La Reni (azi, în Ucraina), a ajuns marinar după trei luni de instrucţie în uniformă de sac şi opinci. „Eu ştiam să mă încalţ, că mai purtasem acasă. Băteam zilnic pas de defilare în opinci, pe un drum de prundiş. Vîntul bătea o săptămînă de la nord şi alta, de la sud. Am fost repartizat la vapoare, unde mîncarea era mult mai bună. Am trăit foarte bine pînă au început bombardamentele“. Mai bine de un an a petrecut Toader ca soldat în marina română, pe Nava Majestăţii Sale „Dacia“. „Noroc că ruşii n-au atacat pe mare decît o singură dată“. În schimb, misiunea marinarilor era să mineze apele Mării Negre, întărind barajele de la nord de Sulina şi din zona Constanţa. Două submarine sovietice s-au scufundat datorită barajelor puse de Dacia şi Amiral Murgescu: M-33 şi M-60, ambele în zona Odessa. Puternica artilerie de la bordul navei pe care a luptat Toader a contribuit mult la apărarea anti-aeriană a portului Constanţa, care a fost ţinta multor raiduri sovietice. Tunurile de 20 mm de pe Dacia, comandate de aspirantul Emil Nicolau, au deschis primele focul doborînd un avion. Ultima misiune de luptă a echipajului de pe NMS Dacia a fost în zilele de 11 şi 12 mai 1944, în timpul evacuării ultimelor elemente care mai rezistau lîngă Sevastopol, la capul Chersones. Nava se afla sub comanda lt. cdor. Dumitru „Japonică“ Niculescu. Schijele i-au rănit pe ofiţerul din marina comercială Barbu Radian şi căpitanul Vasile Panaitescu, secundul navei. O bombă a căzut la pupa pe un colac de parîmă, care a amortizat explozia. Totuşi schijele au ucis doi marinari români şi 25 germani şi au rănit alţi 21. Cînd s-a luminat, Dacia a fost atacată de trei valuri de aerotorpiloare sovietice, dar tunurile le-au împrăştiat. Dacia a suferit mai multe avarii în port şi în timpul bombardamentelor sovietice din august 1944.

Rănit de bombe americane

Pe 20 august, „fierbea marea de bombe. Eu trăgeam cu un tun care bătea la 3.000 de metri. Eram sus, cam cît un bloc cu cinci etaje faţă de nivelul apei. Acolo m-a prins bombardamentul avioanelor americane. Am fost rănit în prima zi, la picior şi la nas“. Spitalul din Constanţa gemea de răniţi. Cum Toader avea capul bandajat şi fusese lăsat pe hol, toţi spuneau: „Ăsta moare“. „Dar eu simţeam că nu mor“. A fost operat în aceeaşi zi. Apoi, răniţii au fost îmbarcaţi în trenuri şi trimişi la Sinaia. „Am ajuns la Sinaia toţi în chiloţi, că aşa stăteam noi, pe navă. Seara, aud zgomot într-un salon şi întreb ce s-a întîmplat. Unul mi-a spus că am făcut pace. «Cu cine?» «Cu ruşii.» Le-am spus că mai e pînă să fie pace“. În noiembrie 1944, a plecat spre casă. Dar armata nu se terminase. Din primăvară, „am mai făcut şase luni de armată, cum ziceam noi, «marina călăreaţă», adică la o coloană militară cu căruţe şi cai. În toamna lui ’45 m-am eliberat şi eu şi m-am angajat tot la un frînghier din Vaslui“. După cinci luni, a plecat la Bucureşti, dar şi aici tot mizerabil era plătit. N-a avut parte de beneficii fiindcă fusese rănit înainte de 23 august 1944 şi luptase contra ruşilor. „Un cumnat mi-a zis să mă duc la Braşov, că fabrica de avioane face acuma tractoare. După ce m-am angajat, m-am dus la Buzău, la Dida şi i-am spus că vreau să ne căsătorim. În primăvara lui ’48, am adus-o aici. Am locuit într-o baracă fără duşumea, gaz sau lumină electrică. În aceste condiţii s-a născut primul nostru copil, o fetiţă. În 1949, am primit o cameră cu bucătărie comună şi aici am stat 11 ani. A venit pe lume şi băiatul. În 1960, am primit apartament cu două camere“. Soţia lui lucra ca Cibo, el devenise din muncitor necalificat, şef de echipă la tratamente termice la uzina Tractorul. A făcut parte şi din echipa de întîmpinare a lui Ceauşescu. „M-am înscris la comunişti, dar am zis adevărul, că eu cochetasem cu legionarii la Bîrlad şi m-am înscris la ei, fiindcă îmi plăceau cîntecele lor. Dacă ştia soacră-mea, nu mi-o dădea pe Dida. Aşa că mi-au luat carnetul.“ În 1980 a ieşit la pensie. Revoluţia a fost cea mai mare cacealma, crede bătrînul. În anii următori, meritele i-au fost în sfîrşit recunoscute atunci cînd a fost înaintat în grad de subofiţer.

Urcă zilnic „Piatra Craiului“

Acum, de cînd a rămas văduv, Toader vine la centrul de zi pentru vîrstnici de la Asociaţia „Delta Braşov“. În fiecare zi, microbuzul îl ia din faţa casei şi-l aduce în noua lui familie, unde are de toate: pat, mîncare, duş, preot, ceai, cafea şi, mai ales, noi prieteni care îi ascultă peripeţiile prin care a trecut în 93 de ani de viaţă. Continuă să fie abonat la Monitorul de 15 ani, cu toate că nu mai vede să citească. În fiecare dimineaţă vine cu ziarul la centru şi roagă pe cineva să-i citească, apoi toată lumea dezbate ştirile. Cît ceilalţi joacă table, Toader urcă Piatra Craiului. Aşa îi spune el rampei pentru persoane cu dizabilităţi. Îi place că e în pantă şi astfel îi mai trece dorul de munte. Face zeci de „ascensiuni“ pe zi. Pînă la 80 de ani a schiat şi a fost mare munţoman. Încă se ţine bine şi n-are de gînd să se lase. „Am contract pe 100 de ani şi vreau să-l respect“, glumeşte nonagenarul. N-a exagerat în viaţă, dar nici n-a fost un sfînt. A fumat pînă la 46 de ani, s-a îmbătat doar de trei ori. Două degete de vin mai bea şi acum, după ce mănîncă. Într-o zi, pe cînd povestea prin cîte a trecut, Teodora David, asistenta socială, s-a gîndit că povestea lui Toader ar trebui scrisă. A cumpărat un caiet şi a început să scrie ce-i dicta bătrînelul pînă cînd, într-o bună zi, Toader s-a gîndit să pună punct şi a încheiat aşa: „Asta a fost povestea mea, pe care v-am povestit-o. Mai, 2013“. Simplu şi modest, aşa cum a fost toată viaţa lui.

N.M.S. „Dacia“, o legendă scufundată în Marea Neagră

• N.M.S. Dacia a fost un vapor de pasageri construit la Saint Nazaire, în Franţa, care a intrat în compunerea flotei Serviciului Maritim Român în 1907. Avea o lungime de 108 m şi o lăţime de 12,75 m. A făcut prima croazieră între Constanţa-Istanbul-Pireu-Alexandria. În 1916, cînd România a intrat în Primul Război Mondial, Dacia, la fel ca toate navele civile româneşti, a fost pusă la dispoziţia marinei ruse. La 11 octombrie 1916, a doua zi după sosirea la Sevastopol, Dacia a intrat în şantiere, unde i s-au adus o serie de modificări care au transformat-o din vas de lux în crucişător de luptă. A fost echipată cu patru tunuri navale de 101 mm şi două tunuri AA de 75 mm, plus două hidroavioane. După Revoluţia bolşevică, nava a rămas la Sevastopol, unde a fost capturată în 1918 de trupele germane. A fost apoi returnată autorităţilor române în urma Păcii de la Buftea (din martie 1918) cu Puterile Centrale. După război, şi-a continuat cursele pe linia orientală, de două ori pe lună, pînă la declanşarea războiului în 1939. În 1941 a fost transformată în puitor de mine auxiliar. S-au montat la bord tunuri şi o instalaţie de lansat mine, cu o capacitate de 200 de mine. Dacia a intrat în război în octombrie 1941, alături de puitoarele de mine NMS Amiral Murgescu şi NMS Regele Carol I (pierdut în timpul bătăliilor). În cadrul Operaţiunii Varna, navele au lansat 7 baraje de mine, creînd o linie de protecţie anti-submarină continuă între Mangalia şi Burgas. Aceste baraje au scufundat submarine sovietice. Artileria de la bordul Daciei a apărat portul Constanţa. După ieşirea României din Axă şi trecerea de partea Naţiunilor Unite, Dacia a fost confiscată de marina sovietică. Pe 10 octombrie, s-a scufundat în apropierea coastei Caucazului, după ce a lovit o mină germană. Este una dintre cele 12 epave germane, sovietice şi româneşti care zac pe fundul Mării Negre. Printre marii comandanţi ai acestei nave, au fost şi amiralul Petre Bărbuneanu, comandorul Ioan Cristescu şi viceamiralul comandor Gheorghe Sandu.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: