Povestea poveştilor din Monitorul Expres

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 20.06.2013

• În peisajul presei locale, Monitorul Expres este singurul ziar care păstrează vie tradiţia reportajului, dăruind braşovenilor cele mai interesante şi inedite poveşti de viaţă

Reportajul este o specie jurnalistică mai cu dichis. Ca să dedici articolului un spaţiu generos, trebuie să te bazezi pe un subiect tare. Nu merge să baţi cîmpii despre lucruri mărunte, trebuie să ai, cum se spune în presă, o miză cu greutate. În plus, reportajul cere mai mult timp, mai multă alergătură şi o redactare mai laborioasă decît articolul obişnuit. E nevoie de condei şi talent. De aceea, în presa de acum, reportajele au cam dispărut. Însă există atît de mulţi oameni deosebiţi, locuri şi întîmplări cărora jurnalistul le datorează mai mult decît o simplă ştire! Astfel de subiecte sînt dezvoltate în poveştile spuse de reporter. Poate că e nepotrivit să vă explic cum stau lucrurile cu reportajul tocmai dumneavoastră, cititorii singurului ziar din Braşov care a menţinut tradiţia publicării acestei specii jurnalistice înrudită cu literatura. Însă am ţinut să fac aceste precizări tocmai pentru că distincţia vă aparţine. Dumneavoastră sînteţi juriul exigent şi atent care a remarcat că doar în paginile acestui ziar se mai scriu poveşti de viaţă. De 15 ani, Monitorul Expres, mai mult decît alte publicaţii locale, scoate la lumină istorii culese din Braşov şi împrejurimi. Colegii mei au trecut cu toţii, de-a lungul timpului, prin proba de foc a reportajului. Acum, ca şi în anii care au trecut, eu sînt cea care vă aduce în case şi în suflet, săptămînă de săptămînă, poveştile oraşului. Am publicat între 900 şi 1.000 de poveşti în Monitorul Expres. Le-am căutat, le-am trăit şi le-am scris cu drag pe toate. Acum, la ceas aniversar, voi aminti cîteva dintre ele şi vă voi spune povestea acestor poveşti.

Oameni simpli, cu poveşti mari

Nu pot număra exact toate poveştile scrise în Monitorul, dar pot spune că, deşi pare un număr impresionant şi ar fi firesc să mai uit amănunte, reportajele cu braşoveni speciali nu le pot uita. Am scris povestea unei doamne în vîrstă de 99 de ani, de la azilul din Noua. Maria Surugiu a trăit pînă la 101 ani, după reţeta „N-am băut niciodată cafea sau alcool, n-am fumat şi am crezut în Dumnezeu“. A ţinut mereu articolul pe noptieră, ca să-l arate prietenilor. Sînt împăcată că i-am făcut o mare bucurie, poate ultima din viaţa ei. Mi-am făcut o datorie de onoare din a descoperi oameni simpli, despre care nu s-a auzit, dar care poartă cu ei poveşti de viaţă extraordinare. Am găsit o mamă eroină, medaliată de Ceauşescu pentru cei 11 copii. L-am găsit pe Păcală, braşoveanul care chiar aşa se numeşte şi care e mecanic de locomotivă. Am scris şi povestea lui Marius, Ghimpe şi Dan, munţomanii-legendă din cîntecele de munte. Am găsit-o pe Ani, fata cu cele mai lungi unghii din Braşov, pe care nu şi le-a tăiat vreme de 11 ani. Am descoperit femeia de serviciu etalon în România, studiată de Ministerul Muncii în 2007: Geta Pepene. Cea mai bună patinatoare a României în perioada interbelică, Romica Maria Dîmboianu-Popp, şi-a pierdut un picior, dar vreme de 40 de ani a patinat cu proteză, fără să dea nimic de bănuit. Am cunoscut-o pe cînd avea 91 de ani şi mărturisesc că m-au impresionat vioiciunea şi demnitatea ei mai mult chiar decît colecţia de trofee şi medalii. L-am însoţit pe primul soldat american sosit la Cincu, după intrarea României în NATO: Nick Enescu, brănean emigrat în SUA. M-am plimbat cu el pe uliţe şi am descoperit că tot la crîşma satului se leagă şi prieteniile internaţionale.

Mari braşoveni din alte ţări

Am descoperit colecţionari de machete de avioane, maşinuţe, fotografii, biscuiţi de bere, insigne, hărţi, cutii de chibrituri, rachete de tenis, ceasuri. Nici nu vă puteţi închipui la cît de multe se pricep oamenii. Unii meşteresc căruţe, alţii sînt potcovari, sforari, unul repară umbrele, o femeie e pricepută în arta peticelor de pînză (quilt), alta ţese în război şi alţii ştiu să pună oasele la loc. Pictori de icoane, elevi olimpici, căutători de comori, braşoveni chinuiţi în temniţele comuniste sau în lagărele Siberiei, compozitori, preoţi, inventatori şi sportivi. Cei mai mulţi dintre ei şi-au văzut pentru prima oară numele publicat într-un ziar. Nu e uşor să convingi un om simplu să apară la ziar. Oamenii sînt modeşti, au acea sfială care îi face să se ruşineze de popularitate. Poate tocmai de aceea, am ţinut să le dedic lor articolele mele cele mai sensibile. Am bătut la multe porţi, dar nu toate mi s-au deschis. Oamenii sînt diferiţi şi meseria de jurnalist te învaţă foarte bine acest lucru. Nu pot să uit cînd am ajuns în casa unor sărmani, care abia aveau ce pune pe masă, dar care au găsit pe fundul unui borcan nişte nechezol ca să-mi facă o cafea. La fel de bine îmi amintesc şi de case luxoase cu proprietari care m-au ţinut la uşă. Am avut ocazii destule să întîlnesc şi oameni de vază: politicieni, artişti, scriitori, oameni de ştiinţă. Pe unii dintre ei i-am adus pentru prima oară în faţa cititorilor braşoveni. Da, recunosc, îmi place să fiu o descoperitoare de nume mari, pe care le-am găsit, din păcate, mai degrabă în străinătate decît acasă, în Braşov. Mari valori ale lumii, eminenţe în domeniile în care au făcut carieră, dar complet necunoscuţi în ţară. O astfel de poveste am scris despre Mihai Nadin, directorul unui institut de cercetare american care anticipează relaţia omului cu computerul. Cam greu de înţeles aceste noţiuni pentru nişte profani şi mărturisesc că mi-am prins urechile încercînd să explic cititorilor. Jurnalistul de reportaj trebuie să ştie de toate şi nu o dată e nevoit să studieze o temă complet nouă pentru el. Dacă nu o face bine, a ratat articolul şi a dezamăgit expertul cu care a vorbit. Sper din tot sufletul că greşelile mele au fost puţine şi mici.

Love story fără frontiere

Îmi plac reportajele care schimbă vieţile oamenilor. Unul dintre ele l-am scris în vara lui 2006, după ce un american a intrat în redacţie şi ne-a spus că vrea să dea un anunţ în care să scrie mare de tot „Andreea, will you marry me?“. Am prins repede ideea şi am consimţit să-l ajutăm să-şi ceară de nevastă fata visurilor lui. N-avea bani la el, dar i-am publicat anunţul. A doua zi, aşa cum ne înţeleseserăm, am pornit pe urmele îndrăgostiţilor. Au intrat prin cofetării şi magazine. Eu şi Bogdan, fotoreporterul, ne-am luat după ei, în chip de turişti. Pe la prînz, americanul nostru a cumpărat Monitorul Expres şi a insistat să răsfoiască ziarul pînă cînd fata a văzut cererea în căsătorie. A sărit în braţele lui şi i-a răspuns: „Yes!“. Bogdan a surprins clipa de fericire, pentru care mărturisesc că am avut şi eu emoţii, şi povestea a fost publicată a doua zi. O vreme am ţinut legătura cu ei pe mail. Cei doi s-au căsătorit, sînt în California şi au copii. O poveste asemănătoare am scris şi despre Nicoleta şi Eddy, un belgian trecut de prima tinereţe, dar îndrăgostit pînă peste urechi de rîşnoveancă. Singura problemă era tatăl fetei, care nu-i dădea voie să ia un bărbat din altă religie. L-am ascultat pe belgian, am ascultat-o şi pe ea, ba chiar şi pe tatăl ei, care a ţinut să-mi citească nişte pasaje din Biblie. A doua zi, belgianul a cumpărat toate ziarele cu povestea lor şi le-a răspîndit prin Rîşnov. Cred că a fost o mişcare bună, tatăl Nicoletei a înţeles în sfîrşit că e dragoste mare la mijloc. După un timp, cei doi m-au căutat să-mi spună că s-au căsătorit şi locuiesc lîngă Bruxelles. Au trecut şase ani de atunci şi îmi scriu şi azi cît sînt de fericiţi. De curînd, au adoptat două fetiţe, una din România şi alta din Belgia. Vreau, nu vreau, am fost şi peţitoare. Fără frontiere.

Poveşti din comunism

Uneori, poveştile se transformă în anchete. Porneşti de la una şi descoperi alta. Aflasem dintr-un „Magazin Istoric“ din noiembrie 1981 că artistul N. Vlădica a făcut portretul lui Victor Hugo din 500.000 de cuvinte, transcriind astfel romanul „Mizerabilii“ într-o ediţie minusculă, unicat. Tabloul minune a dispărut din inventarul muzeelor braşovene şi, oricît am întrebat în stînga şi-n dreapta, nimeni nu a putut spune unde e. Deşi articolul meu s-a încheiat cu un mare semn de întrebare, mulţumirea mea e că am amintit braşovenilor că sînt proprietarii unei opere de artă incredibile, oriunde ar fi ea acum, şi că poate, cu timpul, se va întoarce acasă. Poate se va întoarce şi mozaicul care a stat timp de 27 de ani pe Uzina Steagu. Am aflat povestea giganticei lucrări de 30 de tone, formată din 3 milioane de plăcuţe ceramice, mărturie a trecutului acestui oraş. Am ajuns şi la patronul Roman SA, Ioan Neculaie. Colegii m-au prevenit, cu Neculaie e de rău, dacă nu ştii cum să-l iei. Am purtat o discuţie în faţa uzinei, păstrînd o distanţă măricică şi fixîndu-mi permanent direcţii înspre care aş putea să o iau la fugă în caz că mă trezesc, cum povestea cineva, cu telefonul lui trecînd pe lîngă urechile mele. Deşi nu-i plăceau întrebările, omul de afaceri şi-a păstrat calmul. Mi-a spus că mozaicul e în ograda lui, în 20 de containere, şi vrea să-l doneze. Nu s-a mai auzit nimic de mozaic, dar s-au auzit destule de Neculaie. Au mai fost şi alte subiecte legate de Epoca de Aur. Am scris despre Zoia Ceauşescu şi Lica Gheorghiu, fata fostului şef de stat Gheorghe Gheorghiu Dej. Am spus povestea bucătăresei lui Ceauşescu, a şefului protocolului pe judeţ, am obţinut în exclusivitate un interviu cu Dumitru Calancea, ultimul primar comunist al Braşovului, am descoperit că braşoveanul Mauriciu Vescan a compus celebrul cîntec patriotic „Hei-rup!“, am scris despre perioada cînd avortul se plătea cu închisoarea sau viaţa, aşa cum a povestit ginecologul Adrian Sîngeorzan. Documentele ultimei „manifestări a oamenilor muncii de la 23 August“ la Braşov au fost văzute pentru prima oară de braşoveni într-un articol exclusiv în Monitorul Expres. „Comunismul n-o muritu’“, vorba cîntecului din Piaţa Universităţii. Mai bine zis, chiar şi după 22 de ani, comunismul trebuie făcut cunoscut, pentru că altfel nu vom înţelege nimic din prezent şi nu vom fi în stare să ne căutăm un viitor diferit.

Circuitul „exclusivităţilor“

Dacă ar fi după mine, aş scrie numai articole despre mistere, conspiraţii şi extratereştri. Recunosc, sînt pasionată de astfel de subiecte şi nu cred că am ratat vreo temă: Roswell, piramide, 11 septembrie, moartea lui Kennedy, accidentul de la Smolensk, Atlantida, viaţa de după moarte, pietrele de la Sarmizegetusa, piramidele de la Şona, sfîrşitul lumii, ambasada extratereştrilor în România, Nostradamus, conspiraţia aviară. După ce am scris despre cercurile în lanul de grîu de la Fîntîna, am luat chiar nişte spice şi le-am dus la laborator. Din păcate, mi s-a spus că nu se poate face o analiză fiindcă nu e destul material pentru calcinare. Trebuie să recunosc că, uneori, fac conexiuni proprii. Aşa s-a întîmplat şi în cazul articolului „Misterioasele fresce din Şchei“. Părintele Vasile Oltean mi-a arătat nişte picturi vechi, eu am pus întrebări legate de conţinutul lor. Dintr-un mister nerezolvat, frescele au ajuns un mesaj clar al apocalipsei, în articolele altor jurnalişti care, în graba de a rupe inima tîrgului cu un articol bombă, au copiat, dar au uitat să treacă şi numele publicaţiei în care a apărut descoperirea. Nu mi s-a întîmplat doar o dată, reportajele mele au ajuns în multe publicaţii, pe forumuri şi bloguri, ba chiar şi în cărţi, semnate de te miri cine şi placate cu menţiunea „exclusiv“. De pildă, despre amanta din Homorod a lui Jules Verne nu se mai ştie cine a descoperit-o, prin atît de multe ziare şi televiziuni a trecut povestea mea.
Totul a început cu articolul meu din 2002. Poate că tot la acest capitol, al temelor paranormale, ar trebui să îl amintesc şi pe vampir, mai mult aşa, să ne amuzăm. Era în 2003, cînd am găsit pe Internet un student care mărturisea că îi place gustul sîngelui. Cu greu l-am convins să apară la o întîlnire în miezul zilei. Şi-a ferit tot timpul faţa de razele soarelui, s-a văitat că nu are bani de stomatolog să-i lungească încă un canin şi că abia aşteaptă să fie lună plină, să poată urla în voie. Nu juca teatru, chiar credea în ce spune. Numai eu nu l-am crezut. Mulţi m-au întrebat unde îi găsesc pe „ciudaţi“. Pe Internet, în cafenele. Oriunde sînt oameni, aceştia vor avea o poveste de spus, numai să vrei şi să ştii să-i asculţi.

Lumea largă a artiştilor

Din lumea mondenă, am întîlnit cîntăreţi, miss-uri, creatori de modă, regizori şi artişti. Am scris despre Sue Ellen, româncă după mamă, şi i-am descoperit fratele din Braşov. Am făcut povestea fotografului care a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe. Am scris şi despre Nadia, braşovenii de la Hollywood şi Mihaela Ursuleasa. Cel mai mult mă mîndresc însă cu articolul despre profesoara de balet a lui Michael Jackson. Ditamai dansatorul de geniu urma să ia lecţii de balet rusesc de la o româncă. Am remarcat numele Irinei Brecher în distribuţia filmului documentar „This is It“. Am căutat amănunte şi nu am găsit decît ceea ce a declarat fiul ei, în treacăt, că mama lui e româncă. Pînă la mine, Irina nu dăduse niciun interviu, nici măcar în America. Am stat de vorbă cu ea la telefon mai bine de o oră. Din cînd în cînd, mă uitam la ceas şi mă întrebam oare cît mă va costa convorbirea cu Los Angeles-ul. Cheltuiala a meritat, am dat fanilor din România o veste care i-a făcut să-şi mai aline dorul de Michael. Mi-a plăcut să scriu un reportaj şi pentru fanii filmului „Suleyman Magnificul“, chiar dacă nu era de laudă la adresa marelui sultan. Pur şi simplu, am descoperit că Suleyman a luat bătaie de la un făgărăşean pe cîmpul de luptă. E un moment mai puţin pomenit în lucrările de istorie, aşa că am „săpat“ Internetul în patru limbi: engleză, maghiară, turcă şi croată (bătălia fusese în actuala Croaţie). Am scos astfel la iveală adevărul istoric, diferit de cel din film.

Istoria Braşovului, mereu plină de noutăţi

Subiectele istorice mă ung pe suflet. Îmi place să caut prin arhive şi să completez istoria Braşovului cu amănunte care nu sînt în manuale. Am scris povestea meşotistului Jacques Vergotti, aghiotantul Regelui Mihai, am descoperit-o pe Elisabeta Bathory de Făgăraş, l-am găsit pe Shindler de Braşov, am reconstituit vremurile de glorie ale Rafinăriei şi am spus braşovenilor că a existat un Proces al Bisericii Negre, că ultima bătălie dintre daci şi romani s-a dat la Racoş şi că oraşul nostru a fost întemeiat de şapte cavaleri teutoni. Am numărat castelele din Budila şi am constatat că avem singura comună din România cu patru castele, fie ele doar nişte ruine triste. Am descoperit că „Valea Jiului «s-a născut» la Braşov“, fiindcă acum 168 de ani, braşoveanul Carol Maderspach a făcut primele prospecţiuni miniere în zonă şi, vreme de 37 de ani, cărbunele din Valea Jiului a fost proprietatea unei societăţi din Braşov. Am fost primul şi ultimul jurnalist care a intrat în staţia de emisie de la Bod, iar „Fabrica de unde“ a rămas unicul articol despre ceea ce a fost cea mai importantă staţie de radio din România, cu cel mai puternic emiţător din sud-estul Europei. Ca să scriu istoria fîntînilor arteziene din Braşov, am întrebat întîi la primărie. După vreo două zile, Attila Radnotti îmi spune: „S-a rezolvat“. Întreb: „Ce?“. „Am pus problema fîntînii de la Cercul Militar pe ordinea de zi“. De fapt, eu voiam să aflu istorii din secolul trecut despre frumoasele noastre ţîşnitoare de apă, şi uite că am declanşat o schimbare bună pentru oraş. După articolul din vara lui 2007, fîntîna de la Cercul Militar a fost restaurată şi ne bucurăm de ea şi azi. Istoria nu mi-a adus numai subiecte frumoase. Cercetînd arhivele video de la United States Holocaust Memorial Museum, aud cum un individ surprins pe peliculă de trupele eliberatoare spune: „Ich bin geboren in Zeiden (Codlea)“. Am căutat tot ce s-a putut despre bestia în halat alb şi am spus braşovenilor adevărul. Fritz Klein a fost medic SS în lagărele de la Auschwitz, Birkenau, Stammlager, Neuengamme şi Bergen-Belsen. Nu vreau să închei cu un subiect trist, ci cu o promisiune: nu toate poveştile din Braşov au fost scrise, iar Monitorul Expres le va căuta şi le va dărui şi de-acum înainte cititorilor pe cele mai frumoase.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: