Vadra, iugărul, lanțul, cîbla, cotul, poșta și ferdeaua sînt unități de măsură care au funcționat în Brașovul medieval
Astăzi, dacă vrem să măsurăm o distanță sau masa unui corp, avem la dispoziție instrumente digitale și formule de calcul sofisticate, iar rezultatele sînt de mare precizie. Nu mai e nevoie nici măcar să intrăm în contact cu obiectul de măsurat, sateliții ne ajută să aflăm ce greutate are o planetă sau cu cîți milimetri s-a deplasat un continent. Unitățile de măsură sînt atît de precise încît nu e loc de aproximare. Avem laboratoare de metrologie, unde ne calibrăm instrumentele de măsurare. Iar dacă avem îndoieli că măsurarea n-ar fi corectă, avem la dispoziție organisme care îi sancționează pe cei care ne-au înșelat la cîntar, la metru, la apometru, la orice dispozitiv care ar trebui să ne ofere o măsurătoare exactă. Dar n-a fost întotdeauna așa de simplu. Pînă acum 150 de ani, oamenii măsurau după etaloane diferite, care nu se potriveau de la o regiune la alta și, de aici, o serie de încurcături și neînțelegeri. În schimb, existau regulamente și legi drastice care-i pedepseau pe negustorii necinstiți. Fiindcă pe 20 mai se serbează Ziua Mondială a Metrologiei, Monitorul Expres vă invită la o călătorie prin istoria unităților de măsură folosite în Brașovul de odinioară.
Teutonii au primit 30 de pluguri în Țara Bârsei
Vreme de peste 2.000 de ani, pînă la introducerea sistemului metric în 1866, în spațiul românesc s-au folosit numeroase unități de măsură, autohtone sau adaptate după cele de largă circulație. În Brașov, oraș în care negoțul era activitate principală, instrumentele de măsurat și unitățile de măsură erau, în principal, importate din Vestul Europei, spre deosebire de cele din Țara Românească și Moldova, unde se foloseau unele autohtone. Diferențele erau semnificative. Prima unitate de măsură legată de Brașov e consemnată în 1225, în documentul prin care regele Andrei al II-lea a dăruit cavalerilor teutoni 30 de pluguri de teren în actuala Țară a Bârsei. Plugul era o unitate de măsură pentru suprafețe mari. Nu se știe exact cam cîți metri înseamnă, dar e cert că un plug, adică atîta pămînt cît poate ara o pereche de boi într-o zi, se vindea la 1230 cu 6 mărci și jumătate, ceea ce era o avere. În 1514, s-a statornicit mărimea plugului la 150 de iugăre, adică 107,490 hectare. Iugărul era o măsură de origine romană, dar în Transilvania se numea holdă, deoarece terenul era păzit de un holdes (paznic). La 1877, George Barițiu explica paritatea dintre iugăr și unitățile de măsură din celelalte provincii: Ceea ce se zice în Muntenia pogon, în limba poporului Transilvaniei se numește holdă, pe alocurea falce, în termen oficial iugeru sau jugu.
O găleată de pămînt arabil
Brașovenii au mai măsurat suprafețele mari și în stînjeni pătrați (3,5966 mp, la 1.875). Iugărul unguresc avea 0,4316 hectare, cel austriac (cadastral) echivala cu 0,5755 hectare. Falcea (suprafața care putea fi secerată de un om într-o zi) era o măsură folosită în Oltenia, dar necunoscută prin părțile noastre. Cînd terenurile erau prea mari, măsurătoarea se făcea din ochi. În timp ce prin Țara Românească și Moldova, pămîntul se măsura cu unități de tipul cît aruncă omul cu toporul, securea, bățul sau măciuca, cît trage cu săgeata sau cu pușca, la noi, terenul arabil se măsura cu găleata. Mai precis, după cantitatea de cereale însămînțate, iar semințele erau dozate în găleți. Astfel, în 1721, în satele din zona Făgăraș, se apreciau locurile arabile în cîble sau găleți, fiecare localitate avînd între 65 și 2.381 de cîble. O astfel de găleată însemna cam o jumătate de iugăr, deci cam un sfert de hectar. Sfertul galeții era ferdeaua. Tot în această zonă, fînețele erau evaluate în care de fîn, satele întinzîndu-se pe suprafețe de la 25 la 653 care de fîn. Moșiile se măsurau uneori, numai pe lungime, cu funia, astfel că, în Evul Mediu, operația de măsurare se numea funit. În Brașov, se folosea lanțul măsurătoriu, care, conform Așezămîntului pentru cadastru al Împăratului Franz Iosif al II-lea, avea 10 stînjeni.
Măsurători cu palma și cotul
Pentru lungime, în Brașovul anului 1755, s-a folosit pasul, ca unitate de măsură chiar și pentru înălțimea clădirilor. Stînjenul regal era reglementat la 1514 la 2,88 metri. În documente, se spune că, în 1726, podul de la Făgăraș era lung de 59 de stînjeni regali. La 1875, se folosea stînjenul austriac (1,89 m). Măsurile de un stînjen se confecționau din lemn sau fier și erau divizate în opt părți numite degete. Pentru evitarea confuziilor, pe documentele de hotărnicie se desena conturul palmei folosite la confecționarea stînjenului. Palma, o altă unitate de măsură pentru lungimi mici, însemna distanța între vîrfurile degetelor mare și mic, cînd palma e deschisă la maximum. Palma a fost mai puțin folosită la Brașov, aceasta deoarece stînjenul avea submultiplii lui: țolul (0,03m) și piciorul sau urma (0,316m). Barițiu aprecia înălțimea Muntelui Ineu la 7.159 de urme. Se mai folosea și degetul. La 1783, se indica semănarea grîului la o adîncime de cel mult trei degete. Șchioapa, adică distanța între degetele mare și arătător, măsura cam 20 de centimetri. Latul de palmă însemna cît are palma cînd cele patru degete sînt lipite, iar pumnul, ca unitate de măsură, era de 10,536 cm. Cel mai utilizat, însă, era cotul (aproximativ o jumătate de metru), ca unitate de măsură pentru postavuri, pomenit în scrieri încă din secolul XIII. La Brașov, vama pentru pînzeturi și stofe se calcula după numărul de coți. Cotul (ulna, cubitus sau sing) era etalonat după cel de la Buda, în 1405. La 1793, comunitatea centumvirală din Brașov solicita schimbarea statutelor breslei țesătorilor de lînă, deoarece cotul cu care se măsura la acea dată era mai mare cu un țol decît cel din 1693 și 1708, 50 de coți vechi fiind egali cu 48 de coți noi, diferența fiind de 3 centimetri. O vreme au fost folosite două feluri de coți. La 1764, 50 de coți de Transilvania erau egali cu 40 de coți de Viena. Știri sigure despre mărimea cotului apar pentru prima oară într-un privilegiul comercial acordat negustorilor brașoveni: 0,623 m.
Șapte poște de la Brașov la Sibiu
Distanțele mari aveau și ele unități de măsură specifice, altele decît cele pentru lungimi mici. Paradoxal, distanțele se măsurau cu unități de timp, cum era ceasul de mers (4.000 de stînjeni, adică 4,5 km). Concomitent, s-a folosit și mila (1.000 de pași sau 1.472,5 m). Aceasta era specifică numai Transilvaniei, în celelalte provincii nu se auzise de miluri de pămînt. Poșta era distanța la care se schimbau caii poștalionului, adică între 15 și 20 km. Între Sibiu și Cluj erau 10 poște, de la Brașov la Sibiu, 7. Pentru greutate, în Moldova și Țara Românească se foloseau ca unități de măsură sacul, carul, povara, în timp ce la Brașov se știa la 1778 de tonă (125 ocale). Pentru povara unui cal, la Brașov, se plătea a zecea parte din taxa percepută pentru un vas de vin. Greutățile cu care se echilibrau cîntarele, denumite maje, au fost de mai multe feluri de cîntare (maje): turcești, de Viena, de Transilvania și de Buda. La 1793, un comerciant a cerut marelui negustor Mihai Țumbru să-i cîntărească ceara cu maja cetății Brașov, extrem de uzuală la acea vreme. Ca instrument de măsurat, cîntarul (cumpăna) era prezent în toate prăvăliile negustorilor. Conducerea orașelor avea drept de control asupra cîntarelor și greutăților de măsurat. Aveau pe inventar instrumente etalon de măsurat. Cîntărirea la cîntarul oficial se plătea, taxele aducînd venituri importante conducerii. Un negustor a cîntărit în 1452 un chintal de piper, marfă scumpă, deoarece costa cît salariul pe un an al rectorului școlii din Brașov. Principala unitate de măsurat greutăți era libra sau fontul. Era folosită pentru cîntărirea slăninei, metalelor, cerii, pește, carne, brînză, caș, fibre textile, vopseluri. Fontul era a suta parte a unei maje. Doi fonți făceau cît o oca din Țara Românească. O libră avea 32 de loți. La 1875, lotul de Viena avea 17,5 grame. La 1786, o săsoaică a cîntărit pentru sine la cîntarul orașului Brașov 132 de funți de bumbac.
Limonadă, cu vadra și ciubărul
În secolul XIII, brașovenii măsurau lichidele cu butea, un vas mare de lemn. Butea mare avea 80 de vedre, iar cea medie, 40 sau 50. Buriul era un butoi mai mic. Negustorii din Șcheii Brașovului transportau vinul cu buțile pînă la Cîmpina, pînă unde se putea merge cu carul. Aici, mutau vinul în burii și plecau către Brașov, cu calul de povară. Buriile aveau 8-30 de vedre, adică 1-3,6 hectolitri. La sfîrșitul secolului XVIII, mierea se măsura cu berbînța. O astfel de măsură de miere costa 12 florini, iar o berbînță de brînză doi zloți. Deseori, vasele pentru măsurarea capacității nu se potriveau. Un document din 13 septembrie 1697 arată că doi negustori din Brașov erau nemulțumiți de faptul că niște buți luate de la comercianții din Cîmpulung n-au ieșit la măsurătoare precum le-au dat ei, ci au ieșit lipsă. La 1769, pentru confecționarea butiilor, se plătea în funcție de cîte vedre intrau în ea, adică 10 parale pentru fiecare vadră. Ciubărul de Brașov avea 34 de cofe (trei vedre și jumătate). Acăul era o unitate de măsurat volumul de vin, submultiplul fiind măsura. Vadra se mai numea hidrie sau urnă și a circulat în trei variante, cea românească, cea ungurească și cea austriacă (40 de cupe), de cinci ori mai mare decît cea ardeleană. În secolul XV, o vadră de vin costa 32 de dinari. Ca instrument de măsurat, era făcută din doage de lemn și întărită cu cercuri de fier. În secolul XVIII, magistratura din Brașov dispunea de o vadră etalon care cuprindea 10 cofe. Vadra era prevăzută cu o linie pînă la care trebuia să ajungă lichidul, pentru a i se socoti plinătatea. Cupa, folosită numai în Transilvania, era a opta parte a vedrei. La sfîrșitul secolului trecut era egală cu litrul. La 1726, la Făgăraș, oțetul și alunele se măsurau cu eitelul, care era tot o cupă. Ocaua din Moldova avea 1,52 l, litra 0,38 l, iar dramul 0,0038 l. Însă pe la noi, nu erau unități de măsură uzuale. Echivalentul ocalei era cofa, cu care se măsurau la Brașov vin, limonadă, zeamă de lămîie.
Cîți snopi avea o claie de fîn?
Pentru măsurarea cerealelor, tot brașoveanul știa de cîblă, echivalentul chilei din Oltenia. În cîble își plăteau iobagii dijma. Cîbla sau găleata era folosită și pentru lichide și chiar pentru fîn. La 1820, la Făgăraș, 10 care de fîn fac vreo 10 gălete. Capacitatea găleții s-a tot schimbat de-a lungul timpului. Uneori nu avea mai mult de patru palme în înălțime, alteori era estimată de la 40 la 80 de litri. Brașovenii foloseau cîbla săsească (83 l), de două ori mai mică decît cea de la Cluj. Documente brașovene spun că în perioada 1795-1832, găleata avea 54, 57, 60 sau 62 de ocale. Submultiplul găleții era merța sau vica, utilizată la măsuratul cerealelor. Avea 16 cupe, adică 22,5 litri. Uneori, găleata avea 4 merțe, alteori opt. În Transilvania, nu s-au folosit obrocul și banița, deși uneori merța era confundată cu banița. În schimb, ferdela era o măsură foarte populară, La 1700, fiecare casă trebuia să dea preotului satului cîte o ferdelă de ovăz. Cu ea se măsurau și merele sau rășina. Cu timpul, ferdela a devenit submultiplu al găleții, patru ferdele însemnînd o găleată. De aceea, în actele redactate în latină, ferdela se mai numea și quartal, iar popular i se spunea pătrar. Ofițerii austriaci din Făgăraș, însă, cereau cinci ferdele pentru o găleată. La Drăguș, o cîblă făcea cît două ferdele. Etalonul se păstra la Sibiu, în 1785, și se numea ferdelă săsească (22-23 l). În alte documente, la 1840, brănenii considerau că ferdela era cît două vedre (22 litri). Farmaciștii aveau propriul sistem de greutăți, unitatea fiind uncia, 16 uncii alcătuind o mină (500 g). Pentru volume solide, se folosea stogul în secolul XIII, iar pentru grîne secerate, claia, ai cărei submultipli erau snopii. În Făgăraș, claia de grîu avea 25 de snopi. Lemnele de foc se măsurau în stînjeni cubici. La 1728, o astfel de măsură costa 1 galben împărătesc și avea cam 1,942 mc.
Cîntarul orașului aducea bani buni la buget
În 1714, Dieta de la Sibiu a hotărît ca în toată Transilvania să se folosească oficial aceleași unități de măsură. În Brașov, un funcționar numit și judele tîrgului veghea ca legea să fie aplicată în tîrguri și mușteriii să nu fie înșelați. Primul cîntar al orașului este consemnat într-un document din 1786. Se afla în capela Sfîntului Laurențiu, demolată în secolul XVIII, actualmente Piața Sfatului nr. 18. Pe aici trebuiau să treacă toți comercianții, pentru marfa cîntărită urmînd să plătească vigesima, adică taxa de 20% din valoarea mărfii. Într-un document din 1786, se arată că în registrul orașului se precizau, la fiecare cîntărire: numele negustorului și locul de origine, numele cumpărătorului, felul și cantitatea mărfii, taxa de cîntar. Negustorul primea o țidulă care atesta felul și cantitatea mărfurilor comercializate. Din registrele cu socoteala mărfurilor, aflăm că se cîntăreau: băcănii, brașovenii, bumbac, seu, lămîi, mohair, orez, cizme, mătase, brîie, hamuri, piper, ceară, bogasie, pești vii din Turcia, porci. Periodic, mărfurile obținute din vigesimă erau vîndute la licitație, în clădirea de pe fosta Uliță a Vămii, astăzi Mureșenilor nr. 12. Bugetul orașului sporea considerabil prin aceste taxe. În 1785, s-au obținut 27 de florini renani și 18 creițari din taxa pe cîntar. Cîntarele și greutățile din Brașovul de odinioară s-au păstrat și pot fi văzute în Muzeul Civilizației Urbane. Dacă doriți să le vedeți, puteți vizita sala destinată acestor vestigii, unde veți găsi și documente care consemnează numele negustorilor și vechiul regulament de protecție a consumatorului, care ar fi eficient și actual și în zilele noastre.
Reguli care protejau consumatorul brașovean în 1713
În 1713, Judele Tîrgului din Brașov comunica negustorilor o serie de reguli și pedepse în cazul în care își înșelau cumpărătorii:
Să nu faceți nedreptate la măsurarea cu cotul, cu povara și cu măsura, să aveți cumpene drepte, greutăți drepte și măsuri drepte
Pe cine va scutura la măsurare să se îndese, pe acela mînia lui Dumnezeu îl va scutura.
Greutatea falsă și cîntărirea falsă aduc pedepsele și urgiile lui Dumnezeu
Cu cotul prea lung sau prea scurt furi pe aproapele său.
Inul și cînepa sînt ștreanguri pentru sufletul celui care înșeală. Dacă nu măsori cinstit, să-ți fie ștreangul de suflet.
Cu măsura cu care măsurați voi, măsoară Dumnezeu. Să nu uitați asta.
În Protocolul judelui tîrgului din Brașov, e precizată și atenționarea: Vă vede Dumnezeu și scrie în registrul său.
Metrul împlinește 138 de ani
Încă din antichitate, Socrate atrăgea atenția asupra iluziilor la care ne expunem, dacă ne bazăm numai pe simțurile noastre și nu recurgem la măsurări. Unitățile de măsură au fost raportate la timp (pentru distanțe) sau la lungimile unor părți ale corpului (pentru lungimi). Dar acestea erau etaloane subiective, variabile de la om la om. Se pare că egiptenii și babilonienii au fost primele civilizații care au creat standarde de greutate (mina) și lungime (cotul egiptean). S-a ajuns la concluzia că trebuie creat un etalon la care să se alinieze toată lumea. Primele încercări de soluționare a acestei probleme au condus la definirea yard-ului în raport cu distanța dintre nasul și brațul regelui. În acest sens a rămas celebru yard-ul introdus în anul 1101 de către Henric I al Angliei. După Revoluția Franceză (1789) s-a dezvoltat ideea unificării măsurilor de lungime, concomitent cu introducerea sistemului de multipli și submultipli zecimali, iar metrul a fost stabilit convențional ca a 40.000.000-a parte a meridianului pămîntesc. În iunie 1799, a fost adoptat sistemul metric. Noua unitate de masă, gramul, a fost raportată la masa unui metru cub de apă. În 1875, s-a instituit Biroul Internațional al Greutăților și Lungimilor. În Principatele Române, sistemul metric de măsuri și greutăți a fost introdus la 1 ianuarie 1866, iar în Transilvania, în 1877. În mediul rural multe din vechile măsuri se mai folosesc și astăzi. Actual sistemul internațional de unități este utilizat de toate țările lumii, cu excepția Marii Britanii, SUA, Liberia și Myanmar. Ziua Internațională a Metrologiei, știința măsurării, a fost stabilită pe 20 mai, dată la care, în 1875, a fost semnată Convenția Metrului.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
