Autor: Alex. Leo Șerban, critic de film,
01.02.2008
Revenind; ce se întîmplă, totuși, atît de exaltant în cinematograful românesc? Este vorba numai de o (nouă) generație, sătulă pînă-n gît de clișee, care are în comun nu o platformă teoretică (precum Noul Val francez), ci o sete de adevăr? Este, oare, doar o revoltă? și, mai important poate: este această revoltă singulară, o mămăligă care explodează numai pe ecran, sau este ea împărtășită de tineri creatori din arte diferite, cinematograful fiind doar partea ei cea mai vizibilă? Asistăm oare la un asalt/desant concertat, cu filmul vîrf de lance?
Adevărul e că există un oarecare radicalism în toate artele mai puțin, poate, în arta componistică, unde lucrurile sînt mai așezate, mai nișate și mai specializate: în fond, nu poți revoluționa portativul! Dar în literatură, în teatru, în artele vizuale și în dans, emergența tinerilor a coincis cu o repunere în discuție, nu atît a celor care practicau artele respective, cît a tipului de artă pe care-l practicau. Lucrul este mai vizibil în film pentru că, pînă la urmă, filmul este (totuși!) arta cea mai populară. Dacă privim această emergență doar ca o fatalitate generațională (tinerii care se revoltă, întotdeauna, împotriva părinților biologici sau simbolici) este just, dar insuficient. De fapt, tinerii se revoltă împotriva minciunii în care s-au complăcut generațiile anterioare! Această minciună a fost conjugată pe toate modurile, pătrunzînd profund în țesutul social - și, prin extensie, artistic. În România, dacă voiai să te exprimi în cinema (artă cu largă deschidere spre mase), trebuia să accepți anumite concesii. Ecranizările (o soluție de ieșire din impas!) erau evazioniste, dar pînă la urmă (tot) ideologice; filmele istorice erau ideologice; pînă și comediile erau ideologice...! Comunismul a însemnat nu doar frig și frică, ci și o secetă prelungită de povești adevărate: adevărul era picurat homeopatic înlăuntrul unor șabloane și trebuia extras cu penseta, ca niște bule de esență tare în flacoane moi. Au existat, firește, și excepții Reconstituirea lui Pintilie este un exemplu eclatant. Au mai fost și altele (Proba de microfon al lui Daneliuc, Faleze de nisip al lui Pița...) dar, pe ansamblu, filmele erau privite știind că nu tot ce vedeai era adevărat: doar ceea ce plesnea pe la colțuri, la încheieturi...
În aceste condiții, tinerii cineaști au simțit nevoia să se întoarcă la prima din cele zece porunci ale Cinematografului: filmul este Adevăr 24 fotograme/secundă. Nu mizerabilism (acuza cea mai vehiculată, în legătură cu aceste filme; dar ce este mizerabilismul altceva decît a vedea pe ecran ceea ce vezi și în viață, în jurul tău?!), ci mimetism pînă la firul ierbii. Cu riscul de a arunca în aer șabloanele genurilor (= simple convenții, în plus contaminate de ideologie) sau a le injecta/pompa (după puteri) sînge nou.
Marfa și banii a fost, de pildă, un road-movie (pe distanța Constanța-București, str. Agricultori) parcurgînd de fapt distanța între România ante-89 și România capitalistă (a se citi: mafiotă); Furia, debutul în lungmetraj al lui Radu Muntean (care-și anunța manifestul încă din titlu!) a fost un amestec de genuri (dramă socială/ comedie de moravuri/thriller) care investiga pentru prima dată în cinematograful românesc lumea țigănească; Examen (lungmetrajul de debut al celuilalt Muntean: Titus) a fost o mostră interesantă de film politic (a la Costa-Gavras), care reabilita un gen, la drept vorbind, imposibil de realizat sub Ceaușescu (decît, even-tual, auto-parodic); Moartea domnului Lăzărescu a fost (tot) un road-movie (cu Salvare!) combinat cu o dramă și, susține regizorul, comedie neagră; A fost sau n-a fost? a fost o comedie și, totodată, parodie de talk-show fiind, în același timp, cel mai minimalist experiment încercat vreodată în cinema-ul românesc (gen: film de autor cu instalație ready made!); Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii (al lui Cătălin Mitulescu) a fost o dramedie nostalgică, recuperînd nu doar atmosfera anilor de dinainte de 89, ci și ceva din ideea de frescă socială pe care comunismul o făcuse imposibilă în alți termeni decît cei strict parabolici; Hîrtia va fi albastră (al doilea film al aceluiași Radu Muntean) a fost un thriller combinat cu o dramă una dintre cele mai reușite încercări de a scoate evenimentul istoric de sub tirania (pompoasă) a filmului istoric și de a-i reda dimensiunea umană; Legături bolnăvicioase (debutul lui Tudor Giurgiu) a fost o ecranizare (a romanului omonim, scris de Cecilia Ștefănescu) și, totodată, un autentic love story care (re)aducea ceva care, de va fi existat vreodată, a fost mai mult un accident: intimitatea; California Dreamin (nesfîrșit) a fost cea mai ambițioasă combinație de genuri încercată de cinema-ul românesc: o tragicomedie istorică, un love story și o parabolă identitară... În fine, 4,3,2 a fost deja-publicitat inclusiv în media străină drept thriller (ceea ce și este, la un nivel de suprafață).
O altă caracteristică a multora dintre aceste filme este faptul că au, la bază, povești reale iar atunci cînd nu au (vezi Marfa și banii sau Furia), par că ar avea: Moartea domnului Lăzărescu este cum se știe inspirat de un fapt divers care a curs pe scroll-ul televiziunilor (un bătrîn purtat de colo-colo de mașina Salvării și lăsat să moară, finalmente, în fața blocului!), la fel ca și California Dreamin (un șef de gară dintr-o mică localitate a oprit un convoi NATO ce se îndrepta spre Kosovo; regizorul și co-scenaristul său Tudor Voican i-au dat acestuia un nume (Doiaru), o biografie (copil, Doiaru a tot așteptat americanii alături de familia lui) și o motivație (individul încearcă să răzbune Istoria, cumva...) sau Examen (un caz de eroare judiciară pe vremea comunismului); A fost sau n-a fost? este inspirat de o emisiune reală de televiziune văzută (sau auzită) de regizor prin provincie (Porumboiu însuși este din Vaslui, unde a filmat și filmul); Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii are la bază nenumărate povești, nu doar adevărate, ci chiar autobiografice ca și Hîrtia va fi albastră, de altfel; iar 4,3,2 se bazează, la rîndul său, pe o documentare amănunțită, combinînd istoriile orale ale unor femei care au recurs la avort pe vremea lui Ceaușescu (anii 80).
Toate aceste titluri arată cît se poate de clar că noul film românesc a pierdut și bine a făcut! gustul parabolelor și al filmelor istorice, mizînd în schimb pe un cinema direct, dur și fără menajamente, care privește realitatea în față fie, aceasta, realitatea de după 89 sau cea de dinainte... Este ca o disecție a unui corp, în condițiile în care acel corp nici măcar nu era văzut vreodată gol în filmele de dinainte de Revoluție. O disecție fără anestezie și adesea fără mănuși. La ce ar folosi ele? Minimalismul ca să fie minimalism pînă la capăt se face fără mănuși!
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!