Orice limbã naturalã are un nivel de subtilitate accesibil doar vorbitorilor nativi. La acest nivel se situeazã conceptul de jigodie, expresie a modului românesc de-a practica moralismul. La origine, jigodia este o boalã cîineascã. Cîinii bolnavi de jigodie aratã foarte rãu, devin niºte caricaturi deplorabile, înainte de a muri. Spre deosebire de cîini, oamenii-jigodii nu aratã rãu sub raport fizic. Dimpotrivã, pururi zîmbitori ºi prosperi, ca ºi lichelele, sînt în stare sã devinã simpatici. Departe de ei modul serios, adesea aproape sumbru, al oamenilor corecþi, felul acestora de a se comporta previzibil. Omul-jigodie este prin excelenþã un ins pe care nu te poþi baza, în stare de orice aranjament pentru a te pãcãli. El nu-þi va da înapoi banii împrumutaþi, decît pentru a-þi cere ºi mai mulþi. Va calcula la rece ce poate sã-þi ia, ºi va trece la fapte. Dacã eºti pãrintele bãtrîn al unuia dintre ei, te-ai ars. Nu va ezita sã-þi ia locuinþa ºi sã te trimitã la azil.
„Matriþa” faptelor de viaþã cotidianã înºirate mai sus se regãseºte copios în politicã. Politicianul din familia descrisã de noi îºi trãdeazã fãrã ezitare colegii de „idei“, foloseºte minciuna ºi adevãrul ca ºi cum între ele nu ar fi nici-o deosebire. În ipostazele sale cele mai lamentabile, politicianul-jigodie foloseºte metoda sconcsului. Spune lucruri atît de dezgustãtoare, încît preopinenþii sãi se retrag din disputã, scîrbiþi. De prisos sã spunem cã respectivul este, de regulã, un om simpatizat.
Nici alte þãri nu sînt locuite de îngeri fãrã prihanã. Se pare însã cã varietatea româneascã a omului-jigodie, cu ºarmul ei detestabil, este întrucîtva originalã.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!