Lucrurile rele suntem tentați să le uităm. Creierul le ascunde undeva în adâncuri, probabil pentru a ne proteja. În schimb, amintirile frumoase sunt evocate imediat ce un cuvânt, o stare, un miros ne apare în gând. Nu pot să nu mă întreb cu ce amintiri frumoase vom rămâne după acest episod al pandemiei pe care-l trăim. Unii spun că vor regreta orele de somn de care n-au avut atâta parte încă din copilărie. Alții timpul pe care l-au avut, în sfârșit, să îl petreacă cu copiii sau faptul că nu a mai existat acea grabă nebună de zi cu zi să ajungă sau să vină de la muncă. Regăsitul cititului, pentru care nu ne mai găseam timp decât extrem de rar. Uitatul pe îndelete la filme, chiar la câte o serie celebră întreagă, continuu. La faptul că au făcut economii. Sau că au reparat prin casă sau prin curte lucruri care își așteptau rândul de ani. Pozele regăsite din albume sau într-un folder uitat al calculatorului. Prietenii reînnodate virtual. Discuțiile purtate pe zoom cu oameni de la capătul lumii de care nu ai fi avut altfel timp. Dorul de mers pe munte. Sau pe Dunăre. Sau la o simplă baltă la pescuit de unul singur, solitar. Aproape izolat.
Mie îmi va fi dor de aerul proaspăt din oraș fără noxe. De traficul inexistent. De străzile goale, nesufocate de iureșul zilnic al trecătorilor grăbiți și încruntați. De statul ore în șir cu câinele meu cu care am stat cât nu am stat în ultimii ani. Cred că îmi va fi dor chiar și de așteptările atât de ordonate la cozi, la magazine, la farmacie sau la trezorerie. Chiar nu credeam că la felul nostru temperamental de a fi ne‑am putea conforma răbdători, respectându-i pe ceilalți. Îmi va fi dor de dorința de a ajuta a tuturor. De zâmbetul celor care ajută și a celor care au fost ajutați. Azi, de ziua mondială a dorului, nu pot să nu constat, oricât ar fi de ciudat: de unele lucruri chiar îmi va fi dor!