
Nu pot vorbi altfel despre Transilvania decît alintînd-o. E Transilvania mea! E locul unde sînt acasã. Locul unde simt cã respir ºi cã trãiesc. Indiferent cã merg pe strãduþele vechi ale Sibiului sau ale Braºovului. Sau mã opintesc urcînd dealul în vîrful cãruia stã de pazã cetatea Sighiºoarei. Iubesc sã stau cu o carte în mînã pe o bancã. Sau într-o cafenea în Cluj sau în Tîrgu Mureº, ascultînd murmurul studenþilor care umplu localul. Iubesc sã merg pe poteci neumblate, cãutînd nevãzutul sau neºtiutul. E greu de povestit. Cum poþi descrie ce simþi, aºteptînd la poartã lîngã unul din bãtrînii satului întoarcerea vitelor seara de la pãºune. Sau spaima simþitã la întîlnirea faþã în faþã cu prima driganã. Cum poþi descrie gustul spumei laptelui cãlduþ gustat din ciubãr înainte de a fi fiert? Sau a laptelui turnat în ceaun dupã ce mãmãliga aurie a fost rãsturnatã pe masã. Cum poþi povesti liniºtea dimineþilor însorite în care pãsãrile fac parcã concurs în vestirea unei zile cum n-ai mai avut? Nu poþi. Trebuie sã o trãieºti. Trebuie sã trãieºti tu ºi nici atunci nu vei putea sã povesteºti întru-totul. Povesteºte mirosul de fîn proaspãt cosit. Sau al frunzelor arse. Fuga ariciului din faþa ta în grãdinã sau lenea motanului tolãnit pe pervaz. Nu ai cum. Doar cei ce au trãit asta, ºtiu ce spun. Aº vrea sã pot îngheþa toate acestea. Aº vrea sã pun peste ele un clopot de sticlã gigantic care sã le protejeze de om. De omul care pune termopan în locul tîmplãriei care meritã sã fie cel mult un pic lãcuitã sau tablã în locul solzilor de pe acoperiº pe care-i aruncã la gunoi.
Nu pot pune un astfel de clopot, cum nu am cum sã le iau drujba din mînã criminalilor ce mãcelãresc nestingheriþi pãdurile din jurul nostru. Pot însã sã îi rog pe toþi cei care simt ce înseamnã Transilvania mea sã facã, fiecare, tot ce depinde de ei cã ea sã rãmînã a noastrã aºa cum o ºtim. Pentru cã nu mai poate fi reparatã odatã ce tot ce v-am povestit va dispãrea. Va fi doar un alt loc ca ºi celelalte de pe planeta Pãmînt. ªi ar fi pãcat...