
A fost nevoie sã treacã 50 de ani pentru ca faptele torþionarului Viºinesu sã fie pedepsite. Chiar dacã încã nu este definitivã, pedeapsa de 20 de ani de închisoare primitã de fostul comandant de penitenciar este prima condamnare realã a ororilor comunismului. Ea n-ar fi fost probabil posibilã fãrã legea privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanitãþii, iniþiatã de Monica Macovei, ºi modificarea Codului Penal în acest sens, în 2012.
Chiar dacã simbolicã, sentinþa este o minimã reparaþie a suferinþelor pricinuite de bestia acelor ani, metamorfozatã într-un bãtrînel care se vrea cumsecade, dar care, exasperat de insistenþa ziariºtilor, nu ezitã sã-i înjure, ba chiar sã încerce sã-i loveascã.
„Nu regret nimic!“, spune ofiþerul pensionar proaspãt degradat. ªi chiar cred cã este sincer. În mintea sa, el ºi-a fãcut doar datoria. La fel cum a fãcut cînd s-a numãrat între cei din plutonul de execuþie a mareºalului Ion Antonescu. Nu conteazã cã nu a fost obligat sã aplice, personal, torturile deþinuþilor ºi nici sã cearã subordonaþilor acest lucru. „Golgota închisorilor“, cum o numea Seniorul Coposu, era suficientã pentru a chinui mai mult decît suficient prin singurãtatea izolãrii într-una dintre cele 36 de celule. Niciun regulament nu i-a interzis temnicerului-ºef sã permitã deþinuþilor sã priveascã cerul în timpul plimbãrilor solitare sau sã comunice mãcar prin Morse, tuºind chiar ºi atunci cînd erau rãciþi copþi, pentru cã tocmai fuseserã aruncate gãleþi de apã pe ei în camerele îngheþate de cãtre supraveghetori.
Cum oare l-a putut lovi pe martirul Ion Mihalache, la cei 82 de ani pe care îi avea la acea datã, sau pe ministrul Pogonaru, paralizat de la brîu în jos, în propriul pat?
Niciodatã nu este prea tîrziu ca fiecare sã plãteascã pentru ceea ce a fãcut. Sentinþa aceasta este proba. ªi tot ea ar trebui sã deschidã lungul ºir al proceselor pedepsirii torþionarilor care au chinuit inimaginabil oamenii în numele unui patriotism prost înþeles sau al unei doctrine în care destui dintre ei n-au crezut niciodatã.
Niciun reprezentant al sistemului nu ºi-a dorit cu adevãrat ca acest lucru sã se întîmple vreodatã ºi probabil nici nu a crezut cã se va întîmpla. Rãmîne de vãzut care va fi reacþia sistemului, cît ºi a cãlãilor ºi a urmaºilor lor.