Roata celei mai vechi mori din Țara Făgărașului se rotește de 135 de ani fără întrerupere
Instalația care a biruit timpul are nevoie acum de reparații, dar restaurarea ei nu e o prioritate pentru specialiști
Cîndva, fiecare sat din valea Șercăiței avea moara lui. Pe rînd, vechile instalații țărănești de măcinat s-au ruinat și au dispărut. A mai rămas una singură, în Ohaba. Cea mai frumoasă și mai veche moară de apă din Țara Făgărașului macină tăcută și azi, la fel ca acum 135 de ani, cînd peste roata uriașă de lemn a trecut pentru prima oară șuvoiul de apă. Făina curge prin jgheaburi, iar localnicii pleacă de la moară cu sacii plini, ca-ntr-un tablou vechi de cînd lumea. Proprietarii au botezat-o Moara cu noroc, fiindcă a rezistat timpului fără nicio investiție. Pe cale să amuțească de bătrînețe, moara de la Ohaba așteaptă o minune: fonduri pentru restaurare.
Morar în satul lui
Virginia Popa a moștenit moara de la părinți, care, la rîndul lor, au preluat-o de la cei bătrîni. Gheorghe Șerban a ridicat moara din Ohaba în 1873, an care poate fi văzut și azi inscripționat pe lada de făină. Aici a crescut bunicul cinci copii, cu moara i-a ținut prin școli. Era ca un moș din poveste, cu barbă albă și veșnic plin de făină, își amintește nepoata. Morarul de atunci a măcinat mii de saci de porumb și grîu pentru oameni din cîteva sate. Era om de vază în Ohaba, la fel ca primarul și popa, avea locul lui rezervat la biserică, dar și la crîșmă. Pînă în ultima clipă de viață, la 80 de ani, moșul tot de moară a văzut. Mi-l amintesc cum stătea în căsuță cu urechea ciulită. Știa cînd se termină sacul și trebuie să bage altul pe moară, povestește Virginia. Gheorghe s-a luptat ca munca lui să nu încapă pe mîinile comuniștilor. A făcut doi ani de pușcărie fiindcă n-a vrut să le-o dea. Iar cînd s-a eliberat, tot la moara lui s-a întors.
O făină ecologică
Secretele morăritului s-au transmis de la bătrînul Gheorghe la fiul lui, Ion, născut chiar acolo, la moară. Prima oară am măcinat singur pe la 16 ani. Acuma, chiar dacă ne-am mutat, tot mă duc pe-acolo în fiecare zi. E meserie grea morăritul, dar îmi place și nu pot o zi să stau fără să aud țăcănitul roții, spune bătrînul de 73 de ani. Cîndva, veneau oameni cu care pline de grîu. Azi, dacă mai vine un pensionar la două zile, cu cîte un sac de porumb. Mai rar, grîu. Zi și noapte instalația măcina, se mai oprea doar duminica. Acum, oamenii cumpără pîinea. Foarte rău. Făina de moară e mai sănătoasă, nu se strică, fiindcă în timpul măcinării nu se încălzește. E un procedeu lent, iese mai gustoasă. Plus că făina noastră n-are E-uri, explică hotărît Ion. O viață și-a petrecut timpul la moară. Morărița îl aștepta acasă, întocmai ca-n cîntec, își torcea dorul. Din mîinile ei ieșeau cuverturi, ii cu ițișoare, cătrințe de postav negru, covoare, perdele, ciorapi, pulovere. Seara, ne adunam cu furca la șezători. Erau șezătoare de bătrîni și șezătoare de tineri. Azi, nu se mai vizitează nici rudele, spune Estera, cu gîndul la Ohaba de altădată.
Tariful de uium
Moara s-a făcut acum 135 de ani cu meșteri tîmplari, dulgheri, rotari, curelari. De atunci, doar roata a fost schimbată acum 40 de ani, cu alta după modelul celei vechi mare de patru metri în diametru. În rest, totul e neschimbat. Și gata să se dărîme. Dar farmecul acestei instalații de epocă s-a păstrat prin obiectele originale, dar și a mecanismului. Practic, grîul se macină aici și azi ca în prima zi. Omul intră cu sacul în moară și-l așază pe cîntar. Cu contragreutățile, morarul îi stabilește greutatea. Dacă ar fi fost vremea austro-ungarilor, Gheorghe ar fi urmărit cu degetul pe tabel, cît să oprească pentru el, ca plată, și cît să-i dea înapoi clientului. Oamenii n-aveau bani, plăteau în natură. În Tariful de uium era precizat că 12% din catitate rămîne la moară, adică 600 de grame la 5 kilograme. Lista, care ține loc de calculator, merge pînă la 100 de kilograme, semn că, odinioară, țăranii măcinau mult grîu, nu glumă. Mai departe, grăunțele se bagă în selector. O mașinărie rusească în care, punîndu-se în mișcare un cilindru, prin ventilare, se separă boabele bune de gunoaie.
Pietre franțuzești
Grîul ales e pus în măsuri și transportat la etaj, turnat într-un coș imens și suspus transformărilor. Aici găsim cele două pietre de moară, grele de o tonă fiecare. Cremenea dură, dintr-o singură bucată, provine tocmai de la Lyon. Le-a luat tata de la o moară care se desființase. E marca franceză pe ele, se laudă Ion. Cum ajung boabele între pietre? Grîul scapă cîte un pic și intră între pietrele care îl presează. Înainte de a da drumul instalației, pietrele se ridică ca să se stabilească distanța între ele. Apropierea dintre pietre dă granulația făinii, mai fină sau mai grunjoasă, explică Virginia. E o întreagă știință potrivirea și întreținerea uriașelor stînci circulare. În timp, suprafețele care se feacă se tocesc. Mai precis, se tocesc șănțulețele în care intră grîul. Morarul, cu un compas și cu un dispozitiv din lemn, prinde piatra, apoi, cu ciocanul, reface șanțurile. El le numește răvașe, povestește morărița. Cît pietrele strivesc grăunțele, morarul vede de alte treburi. Iar cînd coșul s-a golit, un clopot atașat de mecanism îi dă de știre. De la pietre, făina urcă printr-un jgheab de lemn la al doilea etaj și e vărsată într-o cuvă hexagonală. Aici are loc cernerea cu site vechi, de piele.
Trei feluri de făină
Făina cernută coboară două etaje prin trei tubulaturi și se așază cuminte în măsuri (banițe), cîte una pentru făina albă, integrală și tărîțe. La mălai, e mai simplu, nu se mai selectează produsul măcinat, țăranul își cerne acasă făina. Moara propriu-zisă e un sistem de roți dințate de lemn și curele. Forța care le pune în mișcare provine de la firul de apă care cade de la 4-5 metri înălțime pe roata cea mare. Iarna, făceau colibă de coceni deasupra roții, ca să nu înghețe și roată și apă. Apa vine de la Șercăița, se ramifică, iar o ramură ajunge la noi. Mai jos de moară, era un gater care mergea tot acționat de apă, dar proprietarii nu mai vor să-l pună în funcțiune. Se tăiau bușteni, se făceau cozi de lopată, își amintește morărița. Cînd n-are de lucru, roata se odihnește, fiindcă apa e deviată cu o piedică de lemn, ca să nu se învîrtă fără rost. Un sac se macină într-un ceas sau într-o zi. Depinde cîtă apă vine la moară.
Un proiect prea mic?
De cîte ori plouă mai tare, în loc să vină mai multă apă la moară, albia se distruge și nu mai ajunge la roată. Multe ar mai fi de făcut în moara de la Ohaba, de la restaurarea fiecărei unelte, a podelei care stă gata să se năruie și numai prin minune mai ține pietrele, la făgașul apei și curelele tocite. Morărița a vorbit cu specialiștii de la Muzeul Județean de Istorie, dar răspunsul a fost stupefiant: e un proiect prea mic ca să merite deranjul. Adică, cea mai veche moară din Țara Făgărașului e doar o moară, dacă era un castel, acolo, sau măcar un conac, poate fondurile se urneau și către Ohaba. Proprietara însă știe mai bine ce valoare istorică are acest vestigiu al industriei tradiționale. L-a transformat într-un mic muzeu în care, o dată la 2-3 zile, cîte un grup de curioși, români sau străini, mai vin să vadă cum se face făina ecologică. Bătrînul morar vine din Șercăița să le facă o demonstrație. Prețul de intrare e ridicol, 2 lei.
Cazare la Moara cu noroc
Pentru astfel de petice vii de trecut, străinii ar fi investit bani și strategii care să-i ducă faima. Morărița a deschis și ea o pensiune lîngă moară, cu camere curate, mobilate tradițional, cu paturi cu saltele de paie, cum erau pe vremuri, costume populare de la bunica, mașină de zdrobit cartofi, fus și furcă, sobe cu lemne. A umplut curtea de flori și pomi fructiferi. A pus și un panou bilingv. Dar turiștii nu prea trec prin acest colț de rai și istorie. Doar țăranii care au nevoie de uruială pentru animale. Bătrîna moară se încăpățînează însă să reziste, chiar și așa, fără reparații. Pe băncuță, îl găsești la orice oră, pe Kente, omul de ajutor al proprietarilor. Stă la soare și, trăgînd cu urechea la susurul cascadei care cade peste roată, se gîndește că, într-o bună zi, va fi mai bine și va veni apa și la Moara cu noroc.
Vorbe de la moară
- A da apă la moară
- Greu ca o piatră de moară
- Pe rînd, ca la moară
- Ține rîndul ca la moară
- Stomacul, ca moara, cînd n-are ce măcina, atunci se strică
- Proasta se duce la moară și se-ntoarce cu grăuntele-n poală
- Morarul, cînd are apă la moară, bea vin, și cînd n-are apă, nu bea nici apă
- Nu da foc morii ca să ardă șoarecii
- Nu spun nimănui, numai în piață și la moară
- Moara nu macină pînă n-o ungi
- Moara cînd stă, atunci se sfărîmă
- Mi-o veni și mie apă la moară
- Limba nebunului este o moară fără grăunte
- Îi umblă gura ca o moară stricată
- Îndrugă ca la moară
- Cine fuge de la moară, se întoarce fără mălai
- Cine se însoară trebuie să aibă de moară
- Altă făină se macină acum la moară
- A vinde moara pe făină
- A fi piatră de moară în casă
O invenție veche de mii de ani
Cea mai veche moară de apă provine din Mesopotamia, datînd din jurul anului 1200 î.H.. Se pare că primii care au folosit mori de apă au fost romanii. În secolul XII, procedeul s-a extins și în Europa, apa fiind principala cale de acționare a mașinăriilor pînă la descoperirea forței aburului. În Țările Române, primele mori au apărut în secolul XV, cel mai vechi tip fiind cel al morii de apă cu ciutură. Un document din 23 aprilie 1448 al domnitorului Petru al II-lea menționează în Moldova existența morilor de apă pentru măcinat cereale. Șcheiul a avut cîndva 28 de mori de apă, între Piața Prundului și Pietrele lui Solomon. Din acest motiv, strada principală se numea Valea Morilor. Prima moară ar fi fost amplasată pe locul unde se află azi imobilul de pe strada Podul Crețului nr. 123. Cea mai veche moară funcțională din România se găsește în Lăpuș și are 160 de ani.
A scăpat de naționalizare
Moara din Ohaba a scăpat de naționalizare, dar nu și de controlul autorităților. Veneau controale de la Făgăraș și Brașov aproape zilnic. Înregistrau fiecare gram de făină, trebuia să scriem totul în catastife, morarul nu mai rămînea cu nimic. Tot uiumul trebuia dat la stat. Pe un kilogram de făină ne dădeau cît să cumpărăm o cutie de chibrituri, își amintește Ion. Cota la stat era atît de mare încît morarii rămîneau cu datorii mari. Așa se explică de ce multe mori particulare s-au închis. În vremea cînd făina era raționalizată pe cartelă, morarii erau priviți ca niște speculanți, fiind urmăriți și controlați la sînge.
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
