Scheiul celor 26 de mori

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Ultima moarã de la Pietrele lui Solomon, pe vremuri

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 15.05.2015

• Acum 150 de ani, în vechiul cartier al Braşovului funcţionau 26 de mori, în paralel cu cea a lui Seewaldt, prima moară industrială din Transilvania

Odată cu primele case din Şchei, au apărut şi morile. Ape curgătoare erau destule, astfel că, la 1859, în vechiul cartier funcţionau nici mai mult, nici mai puţin de 26 de mori, grupate pe strada denumită cîndva Valea Morilor. Cam cîte una la fiecare 50 de metri. Căruţele încărcate cu cereale urcau înşiruite pe cărări înguste şi ieşeau din moară încărcate cu saci de mălai. Sute de ani au uruit morile în Şchei, pînă pe la 1911, cînd au amuţit. Dar s-au dezvoltat altele, dotate cu instalaţii industriale, fabricile Seewaldt şi From, mai jos, în Cetate. Astăzi, nici urmă de mori în Şchei. Eugen Moga (foto medalion), neobositul cronicar al Şcheiului, a refăcut harta celor 26 de mori, le-a desenat după vechi ilustrate şi ni le prezintă aşa cum a reuşit să le reconstituie, din spusele bătrînilor.

Zeci de pîrîiaşe şi tot atîtea mori

Moara e o construcţie care transformă grînele în făină. Fără mori, oamenii n-ar fi putut face pîine, astfel că şi în Şchei, cel mai vechi cartier al Braşovului, au apărut mori încă de la prima comunitate. Cartierul este aşezat într-o vale adîncă şi lungă, „de aceea, Şcheiul, satul dintre munţi, n-a dus niciodată lipsă de apă“, spune Eugen Moga. Şi unde e apă, sînt şi mori. Sau cel puţin au fost în vremea cînd oamenii aveau de măcinat cereale. Braşoveanul a studiat hărţi şi documente vechi şi a pornit pe urma morilor din Şchei, realizînd ceea ce el numeşte un inventar al acestora. O muncă deloc uşoară, fiindcă zona nu mai e străbătută de zecile de ape curgătoare: Ţîpul lui Meşotă, Fîntîna lui Ştiubei, La Pietrele lui Solomon, Pe Valea cu Apă, Pe Valea Rece, În Varişte, Pe Valea Tei, Pe Valea Oului, La Fîntîniţa Popii, La Podul Dracului. Din cele care au rămas, braşovenii vin din toate colţurile cu sticle să-şi ia acasă această apă curată, despre care se spune că e dătătoare de sănătate, fiindcă provine din „izvoare de apă vie“. De la Pietrele lui Solomon în jos, Şcheiul era străbătut de două ape importante, una naturală şi alta care curgea printr-un canal special săpat pentru mori, pe sub poalele dealului, de la „Dintre Pietre“, pînă la Varişte şi Poarta Şchei. Aici firul apei se împărţea în două: unul către moara din Poartă şi altul o lua pe după Turnul Graft. Mai jos de Valea Rece, fosta Vale Putredă, se pot vedea şi astăzi, pe partea dreaptă, urmele canalului.

De la moară, la cuptor

Principalul şi cel mai complet document care l-a ajutat pe Eugen Moga să reconstituie harta morilor a apărut în 1859, cînd municipalitatea a întocmit un plan al apelor şi morilor. În schiţa „Situaţia tuturor morilor de la Stîncile lui Solomon pînă la Poarta Cetăţii“, el a identificat 26 de mori, un număr impresionant dacă luăm în calcul suprafaţa cartierului. Erau plasate de-a lungul arterelor de circulaţie care legau Prundul de Pietrele lui Solomon. Din acest motiv, strada Principală se numea „Valea Morilor“. Diferenţele de nivel de la o moară la alta erau de 5 metri. Dar de ce aveau nevoie braşovenii de atît de multe mori? Fiindcă aveau ce măcina. La vremea aceea, pîinea fiecărei familii se făcea acasă. „Populaţia Şcheiului avea nevoie de cel puţin 2-3 mori, cîte una pentru grîu, porumb şi păsat (mei), cele trei cereale care formau baza alimentaţiei. Localnicii aduceau grînele de la piaţă în schimbul produselor proprii. Duceau la vînzare fructe, brînzeturi, păsări vii şi aduceau produse care nu se cultivau pe aici“, explică Ionel Moldoveanu, urmaş al morarului Abri Mihali. Aluatul pregătit acasă era copt în cuptoare. Cel puţin 15 cuptoare erau în Şchei. Unele aveau şi brutării. Renumite erau „La Domnişoarele“ şi „La Papp“ de pe strada Vasile Saftu. „Femeile aduceau aluatul frămîntat în moldă la cuptor, iar copiii aşteptau să se coacă pîinea şi să primească un donţ. Din mălaiul proaspăt se hrăneau toţi ai casei, dar şi porcii de îngrăşat, precum şi puii mici. Pîinea se făcea ca să ajungă o săptămînă“, mai spune colonelul Moldoveanu, amintindu-şi de minunata pîine de Braşov, cu cartofi, care rămînea proaspătă cîte 4-5 zile. Şi mămăliga era un aliment de bază: „Nu este mămăligă mai gustoasă, dulce şi plăcut mirositoare ca cea obţinută din mălai proaspăt măcinat, adus atunci de la moară“.

Roata primei mori se învîrtea la Pietrele lui Solomon

„Prima moară de care îşi amintesc bătrînii a fost lîngă Pietrele lui Solomon, pe locul unde acum e casa de pe str. Podul Creţului nr. 123“, îşi începe povestea Eugen Moga. În această zonă, denumită de şcheieni „Între Chietre“, au funcţionat de-a lungul timpului patru mori, uneori cîte trei simultan. Aici, Moga a găsit fragmente de piatră de moară. A desenat moara după o vedere veche din 1890. A doua, Moara lui Şerban, era lîngă fostul restaurant „Pietrele lui Solomon“, iar cu 50 de metri mai jos, era o a treia moară. La Podul Creţului nr. 117, pe unde trecea canalul „La Păstăi“ şi unde azi e un podeţ, se afla o altă moară. La Podul Creţului nr. 106, altă moară, iar pe locul unde e Şcoala Teologică „Dumitru Stăniloaie“, a funcţionat încă o moară. În capătul de jos al străzii Vîlcelu mai era o moară. Cea numită „La Chiuă“ era la intersecţia străzilor Valea Tei cu Vasile Saftu. Lista morilor din Şchei continuă cu cea de la intersecţia străzii Latină cu Pajiştei, Moara Papp Vîjoiu, şi una în Piaţa Prundului. Pe Valea Putredă au mai fost alte două mori. Pe o hartă din 1880, „Plan Von Kronstadt“, sînt menţionate doar 8 mori. Dar cea mai amănunţită schiţă, cea din 4 noiembrie 1859, aminteşte: Piua pentru păsat şi mei a lui Thomas Muller, morile de măcinat ale lui Kiss Sandor, Sorbun Gyorgy, Dragomir Andras, Sorban Andras, Sorban David, o moară a oraşului, cea a lui Pojer Janos, mori ale breslelor, mori comunale. Unele erau pive pentru postav, altele mori de făină.

Cea mai mare era Moara lui Mayer

Traseul morilor continuă pe Valea Putredă (azi Valea Rece), unde „am descoperit fundaţia unei mori, chiar la intrare, moara lui Pojer Janos, dar pe hartă apar alte două însemne de moară: Tuchmacher Innung şi Csizmenmacher Innung“, spune şcheianul. Unde a funcţionat restaurantul „Trocadero“, a fost moara notată pe hartă Walkmuhle der Wollenweber Innung. Dar cea mai mare şi mai modernă era cunoscută ca Moara lui Mayer, de pe strada Podul Creţului nr. 106. Pe frontispiciu scria: Turbinen, Kunst Walz-Muhle, adică numele proprietarului Mayer, moară cu valţuri artificiale, turbină cu aburi. Moara Mayer a fost construită cam pe la 1890, astfel încît să fie folosită şi forţa apei, şi cea a aburului. Avea două etaje. Azi, clădirea refăcută e locuită de mai multe familii. În timpul Primului Război Mondial, nu mai funcţiona. „Cazanul de aburi însă era folosit pentru apa fierbinte necesară spălării cazarmamentului, echipamentului, lenjeriei şi a pansamentului aduse de la spital: deci moara devenise spălătorie publică. Iar în al doilea război, roata a fost folosită la lemn de foc“. Era o roată mare, cu un diametru de 4 metri. Pietrele aveau şi ele vreo doi metri în diametru, dar erau de mai multe feluri. Perechea de pietre se schimba după felul grînelor: grîu, porumb, orzul de arpacaş, mei din care şcheiencele făceau celebra ciorbă de mei cu zeamă de varză.

Ultima moară

„Pe frontispiciul morii care se găsea mai jos cu circa 50 de metri de fosta cabană Pietrele lui Solomon, vedem într-o fotografie de epocă o interesantă emblemă. Încadrată într-un cerc, o roată de moară bătută cu ţinte susţinută de doi lei, iar în interiorul roţii, o cruce. Leii simbolizează puterea, iar cel ce deţine roata are imperiul sub puterea sa. Deasupra distingem literele T şi B, între ele un 8 răsturnat care poate simboliza infinitul. Dedesubt, anul 1790, probabil anul în care a început să funcţioneze moara, despărţită de un cerc mai mic plasat puţin excentric“, explică Eugen Moga, cel mai bun ghid al Şcheiului. Moara a fost dărîmată cu puţin înainte de anul 1916. Moara lui Friederich Pellionis avea şi ea mare căutare. „Era construită în locul cel mai rău posibil, acolo unde se adunau torenţii după o ploaie zdravănă, unde drumul era foarte îngust şi paralel cu valea. Construită pe la 1800, Pellionis era sas, nu grec. Plata se făcea cu uiumul de mălai, cantităţile se măsurau cu baniţa sau vadra de măsurat“, spune Ionel Moldoveanu. Tot el îşi aminteşte că „ultima moară în deplină bunăstare pe care am văzut-o încă în funcţiune în anii 1929-1935, era tocmai prima ca aşezare pe firul apei, adică cea Dintre Chietri“. O clădire din lemn acoperită cu ţiglă. „Cînd roata se învîrtea, tremura toată casa şi scîrţîia din încheieturi, de aceea morarii foloseau lemnul, nu cărămida. În anii de care îmi amintesc, stăpînii ei erau Lanii Maria şi fiica ei, Etelka, ultimii proprietari fiind familia Stinghe“.

Moara cu noroc

Nu toate morile din Şchei au fost moştenite. Cele transmise din tată în fiu cu siguranţă au fost morile: Abri, Papp, Toth, Kovacs, Vereş. Morarii erau oameni respectabili în comunitate. Locuiau cu întreaga familie în moară. Ionel Moldoveanu povesteşte că mama lui s-a născut în moară. „Biata bunică-mea ridicase un sac mai greu pentru a-l turna în coşul morii şi pe loc au apucat-o durerile facerii. Nu era nimeni primprejur care să o ajute, dar nici nu a strigat, că tot nu ar fi auzit nimeni, de huruiala pietrelor care începuseră a se freca una de alta, semn de golire a coşului“. Povestea s-a întîmplat în 1909, la moara ridicată de străbunicul şcheianului prin 1858. Moara a rezistat pînă la 1911. „După ce s-a desfiinţat, bunica s-a mutat în altă casă, iar de la moară au adus materialele care puteau fi folosite, printre care cele două pietre, pe care le-a făcut praguri în faţa porţii şi a casei. Celelalte mori au rămas întregi, dar s-au transformat în locuinţe ale morarilor“. Astăzi, şi acele case au dispărut, astfel că din zecile de mori au mai rămas doar cîteva pietre şi şanţul prin care apa intra în moara lui Mayer.

Cînd n-a mai venit apa la mori

Activitatea morilor din Şchei a încetat în 1911, cînd au fost captate principalele cursuri de apă, pentru reţeaua de apă potabilă a oraşului. Eugen Moga spune că acest moment s-a asociat cu cel al declanşării războiului vamal din 1889 dintre România şi Austro-Ungaria. „Prin majorarea exagerată a taxelor de import pentru grîul românesc, industria morăritului din regiune n-a putut concura cu întreprinderile similare din Ungaria, mai performante, care se puteau aproviziona cu grîu mai ieftin. Din lipsa altor surse de apă şi a gradului avansat de uzură, s-a ajuns ca spre sfîrşitul secolului XIX, aceste mori să-şi înceteze activitatea, sarcina lor fiind preluată de morile din Braşov: Seewaldt şi From (strada Avram Iancu) şi a celor din comunele învecinate, cum ar fi cea de la Ghimbav“. „Prin curtea ambelor mori trecea calea ferată. Pentru o vreme, ţăranii cu cantităţi mai mici de grîne au continuat să urce pe străzile înguste şi repezite ale Şcheiului“, completează Ionel Moldoveanu. În 1904 erau 12 morari, în 1927 rămăseseră 4. Cărăuşii erau cei care transportau la moară grîul şi făina. Renumiţi erau Nicu Gal din Pajişte, Nicolae de pe Tocile. Şi ei s-au împuţinat, pînă cînd această meserie a dispărut de tot. Eugen Moga a aflat şi ce credeau şcheienii despre desfiinţarea morilor: „Se spune că la moară se leagă şi se dezleagă blesteme. Probabil de aceea au fost dărîmate, şi astăzi nu mai găsim mori în Şchei. Au dispărut odată cu vrăjitoarele“.

Prima moară industrială din Transilvania

După puzderia de mori din Şchei, în Braşov au luat avînt morile industriale. Moara A. Seewaldt, numită apoi „Horia, Cloşca şi Crişan“, s-a transformat mai tîrziu, după 1947, în secţia de paste făinoase a Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie Braşov. Apa care alimenta moara provenea tot din Şchei, de la Pietrele lui Solomon. „Moara Seewaldt a fost iniţial o moară de apă. Dealul Morii este în continuare denumirea dealului, Colina Universităţii este o expresie recentă şi neoficială“, spune arhitectul Gruia Hilohi, arătînd că în fostul bazin au funcţionat şi un ştrand, şi o şcoală de înot (sec. XIX-XX), „de unde şi vechea denumire a străzii T. Grozăvescu: Str. Scăldătoarei“. Moara Seewaldt (Morile Unite Braşov) a fost prima moară industrială din Transilvania. A fost construită în anul 1796 de Iacob Kocián, apoi în 1830 a intrat în posesia emigrantului francez Thieny. De la el a cumpărat-o Rudolf Seewaldt în anul 1865. Dacă la început, măcinarea se făcea cu o instalaţie simplă, mai tîrziu s-a trecut la automatizare, ajungîndu-se la o capacitate de prelucrare de 30 de tone de grîu pe zi. Din 1890 conducerea a fost preluată de Alfred Seewaldt, iar în 1915, cînd s-au aniversat 50 de ani de cînd moara aparţinea familiei Seewaldt, s-au anunţat proiectele de viitor: conectarea la calea ferată industrială de stat şi construirea de depozite cu capacităţi pentru 10.000 de saci. În perioada interbelică, cu un capital investit de peste 5 milioane de lei, funcţiona în Braşov şi Moara Martin From et Fiii. Astăzi, multe firme au ca obiect de activitate morăritul şi panificaţia, însă nu pot egala frumuseţea morilor ţărăneşti de odinioară.

Premieră în S-E Europei: moara de hîrtie de la Braşov

• Mori au funcţionat în Braşov încă din primele secole de existenţă a burgului, începînd cu zona Carpatex, unde erau cel puţin patru mori ale pielarilor. La 15 noiembrie 1571, magistratul Braşovului a stabilit „Statutul Breslei morarilor din Braşov“, ceea ce înseamnă că erau multe mori şi mulţi morari în cetate. Însă moara de hîrtie din Braşov a fost o premieră absolută în Transilvania şi în Sud-Estul Europei. A fost înfiinţată în 1539, de către negustorul Johannes Fuchs şi Johannes Benker, fiul celui care a primit Scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung. Pentru organizarea şi conducerea morii a fost adus Johannes (Ioan) Hockermann, morarul unei fabrici de lîngă Cracovia. I se zicea „Polacul“. Moara de hîrtie din Braşov se numără printre cele mai vechi din Europa. Funcţionarea ei a dus la sporirea producţiei de hîrtie şi, implicit, la o mai bogată activitate tipografică. La 7 martie 1546, cu ocazia prezentării primei hîrtii produse la Braşov, „Polacul“ a primit o recompensă de 2 florini din partea conducerii oraşului. Preţul hîrtiei a scăzut brusc, de la 2 florini cît costau 50 de coli din import, la 1 florin şi 12 aşpri, hîrtia indigenă. Ţinînd cont că pe vremea aceea o pereche de cizme costa un florin, nu e de mirare că hîrtia braşoveană a cîştigat repede piaţa, fiind comercializată în toate cele trei ţări româneşti, precum şi în Ungaria. Mai tîrziu, chiar dacă au apărut şi alte mori de hîrtie, la Cluj (1563) şi Sibiu (1573), consumatorul principal de hîrtie, cancelaria principelui Transilvaniei, a folosit tot hîrtia braşoveană, produsă din zdrenţe. Moara de hîrtie de la Braşov a funcţionat tot în zona străzii Mihai Viteazul de azi. A fost distrusă în 1600. A fost celebră şi prin bătăliile care au avut loc în preajma ei. Cronicile menţionează că voievodul Ţării Româneşti Radu Şerban a purtat lupte biruitoare cu Moise Szekely şi Gabriel Bathory „lîngă moara de hîrtie“.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: