Călugărița Zorica Lațcu, sau Maica Teodosia, a fost întemnițată, torturată, mutată în Bărăgan și obligată să renunțe la haina monahală, iar poezia ei creștină a fost interzisă
Versurile scrise din suferință și dragoste pentru Maica Domnului au consacrat-o drept cel mai important autor român de poezie creștină
Despre Zorica Lațcu aproape că nu se știe nimic în Brașov, deși aici este casa ei părintească. Cunoscută ca Maica Teodosia, la mănăstire și în lumea literară, brașoveanca a fost o poetă de excepție. Dar cărțile ei sînt atît de rare, doar pe Internet ce îi putem citi versurile, promovate pe site-uri creștine de toate confesiunile. Comuniștii au azvîrlit-o în temniță, i-au interzis cărțile, dar n-au putut să-i ia maicii credința și condeiul. Talentul ei literar s-a ridicat deasupra infirmităților trupești care au chinuit-o încă de la naștere. Maica Teodosia a fost un pămîntean care, prin versuri, a atins o părticică din Dumnezeu. Dar cine mai citește astăzi poezie creștină? Poate că Postul Mare al Paștelui este un moment potrivit pentru a o cunoaște pe această măicuță senină, cu o viață atît de zbuciumată, o învingătoare care și-a purtat crucea cu demnitate, smerenie și nădejde.
A lucrat la Dicționarul Limbii Române
Zorica Lațcu s-a născut în ziua de 17 martie a anului 1917. Tatăl ei, dr. avocat Ion Lațcu, era detașat în Mezotur, un oraș din Ungaria. Imediat după război, familia Lațcu s-a mutat înapoi, la Brașov, unde avocatul a fost ales șef al Baroului, iar mai tîrziu, numit prefect al orașului. Micuța Zorica se născuse cu o infirmitate congenitală, care nu-i permitea să se miște și să vorbească normal, însă a avut o inteligență sclipitoare. Încă din copilărie vorbea fluent franceză și germană. Între 1924 și 1928 a urmat școala primară din Brașov, iar între 1928 și 1936, Liceul Principesa Elena, fosta Școală Superioară de Fete, actualul Colegiu Național Unirea. A plecat apoi la Cluj, unde a urmat cursurile Facultății de Filologie, Secția Limbi Clasice (greacă și latină). În paralel, a urmat și Facultatea de Limba și Literatura Franceză. După absolvire, a lucrat la universitate, dar în 1940, a revenit pentru o scurtă perioadă în Brașov. Un an mai tîrziu, a devenit preparator universitar și, vreme de șapte ani, a lucrat la Institutul Român Lingvistic, unde, împreună cu Sextil Pușcariu, a colaborat la editarea Dicționarului Limbii Române. În 1946, l-a cunoscut pe părintele Ioan Iovan, pe care l-a meditat la limba greacă. Cei doi s-au reîntîlnit mai tîrziu, la mănăstirea unde tînăra Zorica a ales să se călugărească.
Sub îndrumarea părintelui Arsenie Boca
Încă din studenție, Zorica a început să scrie versuri, iar în 1941 a debutat la revista Gândirea condusă de Nichifor Crainic, cu poezii laice, inspirate din mitologia greacă. La Cluj, l-a cunoscut pe viitorul mitropolit Valeriu Anania prin Eugenia Mureșan, apropiată a poetului Lucian Blaga. În casa ei se țineau seri de cenacluri literare la care și-a citit versurile și Zorica. Primul volum i-a fost publicat în 1944, la Sibiu. După Insula Albă au urmat în 1947 Osana Luminii, apărut la Cluj, și Poemele Iubirii, la Craiova, în 1949. Autoarea era deja marcată de idealurile creștine, versurile ei avînd o puternică vibrație mistică. A mai scris și poezii care n-au mai ajuns să fie publicate sau au văzut lumina tiparului mai tîrziu în Telegraful Român, în îndrumătoare și calendare bisericești. Volumul Poemele Iubirii este dedicat Părintelui ieromonah Arsenie Boca, starețul de la Mănăstirea Brâncoveanu, pe care Zorica îl cunoscuse și ale cărui îndrumări au inspirat-o în viață și creație. În anul 1948, în vacanța de Paște, a stat numai la mănăstirea de la Sîmbăta de Sus. Povățuită de Sfîntul Ardealului, cu care a corespondat multă vreme, la 5 mai 1948, tînăra poetă a intrat pe poarta Mănăstirii Vladimirești, de lîngă Tecuci. Pe 8 octombrie 1950, Zorica a fost tunsă în monahism cu numele de Teodosia. Însă, pe lîngă noua ei viață închinată lui Christos, a continuat să scrie poezii și să traducă texte teologice din limba greacă.
În beciurile Securității
În obștea de maici de la Mănăstirea Vladimirești, Maica Teodosia a făcut parte din consiliul de conducere. În anul 1956, comuniștii au închis mănăstirea, în urma unor măsuri orchestrate care au urmărit discreditarea slujitorilor. În apărarea mănăstirii, Maica Teodosia a mers de două ori în audiență la Patriarhul Justinian, dar nici părintele n-a putut face nimic. La 28 martie 1955, în urma unei percheziții, cîteva maici, printre care și Teodosia, au fost arestate de Securitate. Timp de o lună, la Galați, securiștii o interogau de cîte patru-cinci ori pe zi. A fost umilită, bătută, adusă la o stare medicală care necesita internarea urgentă în spital. A primit îngrijiri medicale superficiale, iar în februarie 1956, a trebuit transferată la Spitalul-penitenciar Văcărești. De aici, Maica Teodosia urma să se înfățișeze ca martor în procesul capilor Mănăstirii Vladimirești. Nefiind transportabilă, a fost însă internată în spital, în stare gravă. Situația ei medicală a determinat Tribunalul Militar Constanța ca, în data de 9 august 1956, să o elibereze pe caz de boală. Un an mai tîrziu Maica Teodosia a fost chemată din nou în instanță, fiind acuzată de agitație publică, pentru multiplicarea memoriului oficial al mănăstirii. Însă, prin aplicarea Decretului 421/1955, împreună cu tot lotul ridicat de la mănăstire, a fost amnistiată prin Sentința nr. 136 din 6 iunie 1957 a Tribunalului Militar București.
Trei ani de temniță
N-a durat mult și a fost din nou arestată și închisă într-o temniță din Constanța, apoi la Miercurea Ciuc. Cele 300 de maici au fost alungate din mănăstire și li s-au intentat procese pentru port ilegal de uniformă. În timpul interogatoriilor, Securitatea a încercat să o impună pe Maica Teodosia la conducerea Mănăstirii Vladimirești, ca prin ea, să controleze viețile monahilor. Maica a refuzat să cedeze. Vreme de trei ani, între zidurile închisorii, maica și-a continuat rugăciunile și viața curată. Deținutul Traian Popescu, care a trăit ororile din temnițele comuniste, a povestit cum a cunoscut-o în închisoare pe Maica Teodosia. Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne (devenit mai tîrziu sediul C.C. al Partidului Comunist, iar după 1991 găzduind Senatul României). Nu-mi mai doream decît moartea, pe care o așteptam ca pe o binefacere. A auzit prin perete o voce care se ruga și care i s-a părut un glas de înger. Cei doi condamnați au inventat un alfabet pe bază de bătăi în perete. Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete coborîte din cer, simțind că numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranță. Comunicarea cu maica i-a salvat sufletul. «Măicuță, rugați-vă și pentru mine, eu nu mai pot, sînt sfîrșit!», i-a spus el. E convins că rugile maicii au fost ascultate, pentru că Traian Popescu n-a murit, cum credea în clipele de disperare.
Înapoi, în casa copilăriei din Brașov
Odată eliberată, în anul 1959, neavînd voie să se întoarcă în mănăstire, Maica Teodosia, fost deținut politic, a avut domiciliul forțat în localitatea Gurguiești, în apropiere de orașul Brăila, împreună cu o altă maică, Mihaela (Marieta Iordache), fosta ei colegă de chilie. Între anii 1949-1970, între prigoane, în inima și sub condeiul Maicii Teodosia au luat naștere patru volume de poezii creștine: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei și Alte poezii. În 1970 a putut în sfîrșit să se întoarcă în Brașovul copilăriei sale, unde a locuit neîntrerupt timp de 20 de ani. Pe lîngă noi poezii, care nu au fost niciodată publicate, a lucrat și ca traducător, în echipa Părintelui profesor Teodor Bogodae, aflat pe atunci la Sibiu. A tradus din greacă texte teologice pentru colecția Sfinții Părinți și Scriitori Bisericești. Manuscrisele poetei, în care a tradus și a versificat cuvîntările Sf. Simeon Noul teolog, se află acum la Biblioteca Astra Sibiu. A mai tradus din scrierile lui Origene, Grigorie de Nisa, Sf. Isaac Sirul. Maica Teodosia a avut o însemnată contribuție și la tălmăcirea primelor volume de Filocalie, editate de părintele Dumitru Stăniloae.
Călugăriță fără mănăstire
La Brașov, a trăit dintr-o pensie modestă. O ajutau o femeie, care venea o dată pe săptămînă pentru curățenie, și rudele ei: sora, nepoata și nepotul. Chiar dacă se deplasa cu greutate, mergea în fiecare duminică la biserica din cartier, singura legătură cu Casa Domnului care-i mai rămăsese. Deși nu mai era la mănăstire, lumea îi spunea tot Maica Teodosia. La începutul anilor 80, a compus o piesă de teatru dedicată Bunei Vestiri. În primăvara anului 1990, chiar în ziua de Buna Vestire, piesa a fost jucată de credincioșii de la Biserica Sfîntul Gheorghe din Brașov. În fiecare toamnă, după 15 septembrie, Maica Teodosia mergea la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, pentru două-trei săptămîni, la părintele stareț Veniamin Tohăneanu. Dădea meditații la germană, franceză, greacă și latină celor ce se pregăteau pentru Seminarul Teologic, Institutul Teologic sau doctorate. A tradus masiv în această perioadă. Scria practic indescifrabil, dar o credincioasă din Brașov transcria totul și trimitea textul părintelui Bodogae, la Sibiu, pentru a le alătura capitolelor scrise de ceilalți traducători. După cîțiva ani, traducerile au fost sistate din lipsă de hîrtie. Cînd Maica Teodosia l-a vizitat pe Arsenie Boca la biserica Drăgănescu, în 1985, l-a întrebat dacă nu cumva motivul a fost vreo greșeală de traducere. Părintele i-a răspuns: Nu maică, traducerile sînt prea bune, dar nu le plac lor!.
S-a stins la Vladimirești
În iarna anului 1982, după o răceală care i-a sleit puterile, s-a dus la notariat și și-a făcut testamentul, lăsînd casa părintească nepoatei Marina. Apoi i-a scris părintelui stareț Veniamin Tohăneanu și l-a rugat să vină la Brașov cu părintele Serafim Popescu, duhovnicul ei, ca să o spovedească. A primit o nouă lovitură pe 28 noiembrie 1989, cînd a aflat de moartea părintelui Arsenie Boca. În cinstea lui a compus poezia Omagiu părintelui drag. N-a mai trecut mult și avea să plece și ea după duhovnicul inimii ei. La 2 februarie 1990, Stareța Veronica obținuse aprobare pentru reînființarea Mănăstirii Vladimirești. O săptămînă mai tîrziu, Maica Teodosia, încărcată de ani, s-a întors din pribegie la viața monahală. Pe 4 august 1990, Maica Teodosia a suferit o intervenție chirurgicală, dar n-a mai trăit decît patru zile. În ziua de 8 august, Maica Teodosia a fost chemată în cer, la vîrsta de 73 de ani. Își doarme somnul de veci în cimitirul mănăstirii pe care a iubit-o nespus, chiar dacă de aici au pornit patimile ei. La slujba de înmormîntare, alături de un numeros sobor de preoți în frunte cu Î.P.S. Casian Gălățeanul, a fost prezent și părintele mănăstirii, Ioan Iovan.
Perla monahismului românesc
În anii 1999 și 2000, i-au fost reeditate două volume, prin grija arhimandritului Teofil Părăian, cel care a descoperit poezia creștină, scrisă în manieră modernă, a Zoricăi. Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte și toate la un loc, sînt pentru noi un ospăț de Paști, o chemare la bucurie. Ele sînt ceva «de pe tărîmul celălalt», din locul închis cu gard înalt, unde privim doar «printre uluci». Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creații literare, prin care vine la noi Dumnezeu și Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi prin cartea de față darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin Maica Teodosia Lațcu, pe care a ales-o cerul să bucure pămîntul, scria în prefață arhimandritul. Unele poeme ale Zoricăi au fost puse pe melodii populare, au devenit pricesne, colinde și cîntări mănăstirești, intrînd în circuitul folcloric religios. Însă dincolo de locașurile de cult, Zorica Lațcu nu este cunoscută. În parte, din considerente politice, comuniștii n-au agreat scrierile religioase, mai ales pe ale Zoricăi, un dușman al regimului. Poemele ei se găseau doar la bibliotecă, la fondul special, și erau împrumutate doar profesorilor de teologie. Zorica e necunoscută și pentru că nu sîntem obișnuiți cu acest gen literar. Și nu în ultimul rînd, nu am gustat poezia creștină pentru că puțini autori știu s-o scrie. Cu atît mai mult, versurile Maicii Teodosia merită să fie citite. Sînt printre puținele încercări valoroase de lirică religioasă din România. Iar noi, brașovenii, am putea face chiar mai mult: o placă memorială pe casa din Strada Matei Basarab, în care și-a dus viața de mirean călugărița-poetă pe care Patriarhul Justinian o numise perla monahismului românesc.
Cazul Vladimirești
Cazul Mănăstirii Vladimirești a făcut istorie. Această mănăstire fusese întemeiată pe vedenia tinerei Vasilica Gurău (Maica Veronica) despre mănăstire numai de fecioare. În scurt timp, credincioșii au început să vină în pelerinaj în număr tot mai mare la mănăstirea unde credeau că se săvîrșesc minuni, un fel de Maglavit al Moldovei. Înalți clerici ortodocși au redactat o Scrisoare către Sf. Mănăstire Vladimirești în care explicau: Teoria și practica de la Vladimirești a mărturisirii colective și publice este o înnoire greșită, născută dintr-o rîvnă romantică de inspirație protestantă, care sfîrșește în nespus de primejdioasa culpă a desființării uneia din cele șapte taine. Conducerea mănăstirii a răspuns printr-un memoriu de condamnare a autorităților comuniste și a ierarhiei ortodoxe. Scrisoarea a fost multiplicată și răspîndită în țară. Cele 318 măicuțe s-au organizat pentru a păzi locașul. Dar, pe 28 martie 1955, Securitatea a pătruns în forță în mănăstirea considerată o problemă legionară. După arestarea conducerii și confiscarea proprietății, s-a promulgat Decretul 410/1959, care lovea crunt monahismul ortodox românesc, decret pe care Patriarhul Justinian a refuzat să-l semneze. Regimul a căutat să închidă Mănăstirea Vladimirești cu mîinile mai-marilor din Biserică, pentru a nu fi acuzat de limitare a manifestării confesionale, în anul în care Republica Populară Română se pregătea să intre în ONU. Sub acuzații de favorizare de acte de teroare, agitație publică, omisiune de denunț, preotul Iovan, stareța Veronica și măicuțele au fost condamnați de Tribunalul Militar București, prin Sentința nr. 263 din 5 martie 1956. Vinovații au primit ani grei de închisoare corecțională.
Aspazia Oțel Petrescu, scriitor
Zorica întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta, cu o prietenie care mărturisea că cine iubește poate totul. Cuvîntul ei era un cuvînt de iubire izvorît din dumnezeire. Mărturisesc că nu am cunoscut un suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect. Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumusețe la întîlnirea cu Dumnezeu.
Petre Pandrea, avocatul măicuțelor de la Mănăstirea Vladimirești
Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Scria versuri și drame claudeliene, îmi trimitea, în franțuzește, corespondența referitoare la treburile juridice ale mănăstirii.
Arhimandritul Teofil Părăian
Zorica Lațcu Teodosia a fost o adevărată poetă, o poetă talentată, care, pe măsură ce va fi cunoscută se va impune în istoria literaturii noastre.
Traian Popescu, fost deținut politic, 2002
A fost o poetă care poate fi considerată un nume de valoare unică în ce privește împletirea talentului artistic cu trăirea profundă religioasă. Devotamentul ei monahal era al duhului ortodox și poezia a avut de cîștigat de la adînca ei cucernicie, impunîndu-se astfel ca o poetă mistică prin excelență.
Nichifor Crainic - 1944
Două lucruri sînt izbitoare la această poetă: maturitatea versului la o vîrstă atît de fragedă și maniera neoclasică a tehnicei și a sentimentelor. Ea scrie cu predilecție în hexametri! Zorica Lațcu trăiește în Ardeal și scrie din Elada.
Părintele Dumitru Stăniloaie - 1947
Poezia d-rei Zorica Lațcu e o poezie adevărată, de rară calitate, care reușește prin vraja cuvintelor ei, să ne treacă dintr-odată, din lumea ștearsă de fiecare clipă, în lumea mereu nouă a esențelor tariși nobile ale spiritului, în lumea duhului autentic, ale cărei legi sînt propovăduite de învățătura creștin ortodoxă.
Maica Matroana de la Mănăstirea Vladimirești
În timpul nenumăratelor anchete despre diferitele probleme legate de măicuța Veronica și de mănăstire, maica i-a înfruntat pe toți, dar după multe torturi diabolice, nu a mai rezistat și a căzut la pat.
Maica Teodosia - 6 martie 1945
Am impresia că arta despovărează și odihnește toate sufletele, numai pe al artistului îl sfîșie între două tendințe potrivnice: trebuința de exteriorizare și insuficiența mijloacelor de expresie.
Maica Teodosia - 1985
Dacă aș fi de acord să fardez poeziile pentru ăștia de la putere, ce mai vremuri aveam, ce mașină aș fi avut la scară!
Maica Teodosia fragment Filă de acatist
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Șipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Maica Teodosia fragment Noi nu sîntem morți!
Noi sîntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în țarina fierbinte,
În munți cu mîndrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luați aminte!
Cum stăm noi jertfă lîngă Dumnezeu,
Din noi se-nalță flacăra cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pămînt o Românie.
De-aceea capul sus vi-l ridicați,
Tu frate, soră, mamă și părinte,
Aveți mijlocitori pe fii și frați.
Nu! Noi nu sîntem morți, luați aminte!
ïżœn lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres,
puteïżœi prelua maxim 500 de caractere din acest articol
dacïżœ precizaïżœi sursa ïżœi dacïżœ inseraïżœi vizibil
link-ul articolului:
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
