Istoria sindicatelor din România a început la Braşov

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 20.02.2015

• Prima formă de sindicat a fost înfiinţată de tipografii braşoveni
• Muncitorii braşoveni au înfiinţat şi primul sindicat de după Revoluţie

Dreptul la grevă, concedii plătite sau alte avantaje sociale care astăzi ni se par naturale, au fost cîştigate numai după lungi negocieri şi înfruntări sociale. Practic, sindicatele sînt cele care au obţinut aceste drepturi, de-a lungul istoriei. Chiar dacă la noi, vreme de 45 de ani, sindicatele au fost supuse politicii partidului unic, aceste forme de asociere au revenit la misiunea lor originară, aceea de a veni în sprijinul angajaţilor. Primul astfel de sindicat a apărut la Braşov, într-o tipografie. Se întîmpla cu aproape 60 de ani înaintea celui din Bucureşti. Însă, în regimul trecut, în documente i s-a acordat întîietate celui din 1905, al tîmplarilor, conduşi de eroul comunist I.C. Frimu. Istoria sindicatelor în România a început acum 169 de ani, la Braşov, a trecut prin ani de interdicţie sau legitimitate, ample mişcări violente sau apatie, şi a ajuns, de bine-de rău, pînă în zilele noastre.

Primii sindicalişti din istorie: tipografii braşoveni

Pe 22 februarie 1905, adică acum 110 ani, se înfiinţa la Bucureşti primul sindicat muncitoresc din România. În realitate, însă, încă din 1846, funcţiona „Asociaţia de ajutor de boală, înmormîntări şi ajutor de călătorie“ a calfelor de tipografi braşoveni. Mai înainte de acest moment, breslele acordau ajutoare sociale din aşa-zisele lăzi frăţeşti (bruderlade). Însă asociaţia de întrajutorare de la Braşov este considerată prima formă de sindicat din România. Nu era un sindicat propriu-zis, nu în sensul cunoscut astăzi, nu era nici o asociaţie profesională, era mai mult o formă de sprijin între angajaţi. Nu întîmplător a apărut în breasla tipografilor, în perioada în care, la Braşov, vedeau lumina tiparului mai multe periodice şi cărţi. Tipografii, majoritatea şcheieni, erau oameni citiţi, care şi-au însuşit ideile de libertate socială pe care le tipăreau în „Gazeta Transilvaniei“. Astfel că ei au devenit primii români care s-au gîndit să formeze un sindicat, ca organizaţie muncitorească de prevedere şi ajutor reciproc.

„Tipografia privilegiată“ a lui Gott

La jumătatea secolului XIX, în Braşov, renumită era tipografia lui Johann Gott, de pe strada Vămii nr. 10 (azi Str. Mureşenilor nr. 11). O cumpărase în 1834, cu 3.333 de taleri, de la familia Schobeln. Aici a tipărit „Gazeta Transilvaniei“ (timp de 45 de ani), „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“ şi mai multe publicaţii în limba germană şi maghiară. A scos şi cărţi (mai ales despre istoria Transilvaniei) şi manuale, printre care şi primul abecedar pentru Ardeal, „Abeţedar pentru întrebuinţarea şi folosul tinerimei ce învată în Şcoalele Normale“. Johann Gott a fost un industriaş respectat al urbei, motiv pentru care a şi fost ales primar, în 1876. Deşi născut în Germania, numele lui era deseori românizat, el însuşi scria pe cărţi: „Tipografia lui Ioann Gătt“, descrisă în acte ca „tipografie privilegiată“. Nu se cunosc informaţii despre salariile angajaţilor lui Gott. Dar nici despre revendicări ale acestora. Tipografii braşoveni nu erau grevişti. Prima grevă semnalată pe teritoriul României a fost cea a pantofarilor de la Sibiu (1853).

„Frăţie şi solidaritate între lucrători“

După modelul sindicatului braşovean, s-au înfiinţat astfel de organizaţii în toată ţara. Iniţial, erau puţine la număr, neagreate sau chiar interzise, de multe ori funcţionînd clandestin. Dreptul de asociaţie a fost recunoscut în Vechiul Regat prin Constituţia din 1866 (art.26), în Bucovina în 1867, iar în Transilvania în 1873, însă fără să existe o lege a sindicatelor. În 1872, „Asociaţia tuturor lucrătorilor din România“ îşi propunea să unească toţi muncitorii din România. În 1879, tipografii au înfiinţat „Societatea Generală a lucrătorilor tipografi din România: Deşteptarea“. În statut era prevăzut „să se stabilească frăţie şi solidaritate între lucrători, să se lupte pentru îmbunătăţirea stării morale şi materiale a acestora“. Următorii ani au fost marcaţi de greve şi proteste ale CFR-iştilor şi tipografilor. Pentru prima oară în România, la 1890, s-a sărbătorit ziua de 1 Mai. Trei ani mai tîrziu, sindicatele (asociaţii profesionale) s-au unit sub denumirea Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. Al treilea congres al partidului a hotărît intensificarea şi extinderea acţiunii de organizare a proletariatului în sindicate. Mişcarea era sprijinită de o sumedenie de ziare muncitoreşti, printre care „Lucrătorul român“ (1872) şi „Gazeta Roşie“ (1880).

Primul sindicat recunoscut prin lege

Între momentul 1846 de la Braşov şi anul 1892, s-au înfiinţat 207 organizaţii profesionale, iar în următorii şase ani, încă 233. Tot în aceşti ani s-au înregistrat 140 de activităţi greviste. În 1896 a fost înfiinţată Uniunea Sindicatelor Breslelor (cuprindea 17 organizaţii sindicale), condusă începînd cu 1898 de I.C. Frimu (foto medalion). Alţi lideri sindicalişti au fost: Alecu Constantinescu, Ştefan Gheorghiu, Cristian Racovski, Max Vexler, Leon Ghelerter, Ion Sion. Unii dintre ei erau comunişti, anarhişti, agitatori, cu activitate subversivă. Asociaţiile profesionale au fost recunoscute abia în anul 1902 prin Legea Meseriilor, prin care se urmărea dezvoltarea spiritului de asociere prin corporaţie (formă inspirată din sistemul german, austriac şi ungar). O corporaţie se putea înfiinţa într-o localitate unde existau 50 de meseriaşi şi dacă majoritatea lor era de acord. Odată înfiinţată, toţi ceilalţi deveneau automat membri de drept. În 1905, a apărut primul sindicat recunoscut oficial, cel al lucrătorilor tîmplari, condus de I.C. Frimu şi Voicu Andreescu-Rîureanu, urmat la 13 şi 20 martie de sindicatul strungarilor şi, respectiv, al cizmarilor şi croitorilor. Un an mai tîrziu, la conferinţa sindicatelor şi cercurilor socialiste, s-a adoptat statutul sindicatelor din România (deja apăruseră sindicate pe ramură, cu ziare proprii). Mişcarea sindicală era coordonată de Comisia Generală a Sindicatelor.

1919: prima grevă generală din România

În 1907, anul marii răscoale, existau 55 de sindicate cu 8.470 de membri. În 1906, au avut loc 340 de greve într-un singur an, printre care şi cea a celor 7.000 de mineri din Valea Jiului. Sătul de proteste, guvernul a emis, la 20 decembrie 1909, „Legea Orleanu“, care prevedea: „Art.1 Interzicerea dreptului de sindicalizare pentru toţi salariaţii statului; Art.2 Interzicerea dreptului la grevă pentru aceeaşi categorie, precum şi pedepsirea instigatorilor“. De asemenea, legea respingea contractul colectiv de muncă. Muncitorii au protestat prin grevă generală, în 1909. În august 1916, activitatea sindicală a fost din nou interzisă ca urmare a intrării României în război. La 1 septembrie 1918, muncitorii tipografi din Iaşi au deschis drumul revendicărilor pentru ziua de muncă de 8 ore şi au avut succes. Au urmat tipografii bucureşteni, însă greva lor a fost înăbuşită în sînge. În 1919, greva CFR-iştilor a cuprins peste 20.000 de muncitori din întreaga ţară, aceasta fiind prima grevă generală de proporţii din România. Nu peste mult timp, au ieşit la grevă (7 săptămîni) 25.000 de petrolişti din Valea Prahovei. Constantin Popovici, secretar al Comisiei Generale al Uniunii Sindicatelor din România, afirma: „Orele de lucru au scăzut, întreprinderile mari lucrează 8 ore pe zi. Marele vis sperat sau necrezut altădată e realizat. Salariile s-au urcat, demnitatea omenească a început să fie respectată“.

Din nou interzise, sindicatele au renăscut

Este un adevăr care nu poate fi contestat: mişcarea sindicală din România s-a dezvoltat datorită socialiştilor, care urmăreau atragerea muncitorilor în structuri fidele regimului socialist. Însă majoritatea membrilor intraseră în sindicat pentru pîine şi condiţii de muncă mai bune. Puţini au fost cei care făceau politică. Şi unii şi alţii au fost victimele represaliilor poliţiei. La 21 octombrie 1920 s-a declanşat o grevă generală, în urma căreia sindicatele au fost din nou desfiinţate, sub motivul că greva ar fi fost de sorginte bolşevică. Mişcarea sindicală număra atunci 200.000 de membri. Numai în Bucureşti erau cîte 50-60 de greve pe zi. Măsura nu a putut dura multă vreme, datorită presiunii muncitorilor şi a evenimentelor politice care se derulau în Europa. După un an, „Legea Trancu“ a repus sindicatele în legalitate, definite drept asociaţii care grupează minimum 10 persoane cu aceeaşi profesie şi care apără doar interesele profesionale, fără alte beneficii. Prin Legea sindicatelor din 1921, de fapt, guvernul încerca să preia controlul asupra mişcării. Sindicatele erau obligate să-şi declare neutralitatea politică. Nu aveau voie să formeze sindicate funcţionarii publici. Dar sindicatele aveau şi drepturi: de a încheia convenţii colective, de a apărea în justiţie în apărarea organizaţiei sau a membrilor săi.

Lupeni şi Griviţa, măcelărirea sindicaliştilor

În anul 1929 a avut loc greva de la Lupeni. 23 de muncitori au fost împuşcaţi şi sute au fost răniţi. Cîţiva ani mai tîrziu, guvernul avea să repete scenariul. Greva CFR-iştilor de la Atelierele Griviţa, în plină criză economică, a rămas în istorie. La 20 ianuarie 1933, muncitorii au fost anunţaţi că plata salariilor se va face numai după ce vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani. Cei de la atelierele de vagoane au fost concediaţi temporar. În dimineaţa zilei de 2 februarie, muncitorii au oprit lucrul şi o delegaţie a prezentat ministrului Comunicaţiilor, Eduard Mirto, o listă cu revendicările lor: acordarea „alocaţiei de scumpete“; creşterea salariilor cu 40% şi recunoaşterea „comitetelor de fabrică“. După negocieri, greva a încetat oficial, însă, noaptea, au început arestările. La 15 februarie, muncitorii au ocupat fabrica. Armata a instalat mitraliere în poziţie de tragere. La 6 dimineaţa, a început măcelul. Au fost patru morţi şi 13 răniţi, dar peste 600 de muncitori, unii cu arme de foc asupra lor, au fost arestaţi. Greva a rămas în manualele comuniste ca o rebeliune comunistă, iar Vasile Roaită a fost portretizat ca erou care a chemat sindicaliştii la grevă, deşi, în realitate, era de partea cealaltă. Se pare că semnalul lui a anunţat Siguranţa că poate deschide focul. Cert e că în acei ani, nu toate sindicatele erau independente, unele se declaraseră revoluţionare (comuniste), altele social-democrate (14 uniuni, 310 sindicate, 57.584 membri).

După model bolşevic

Legea Breslelor din 1938 (influenţată de legile corporatiste italiene şi portugheze) a impus sistemul sindicatului unic pe profesie şi pe ţinut. Breasla nu mai putea lua fiinţă decît prin Decret Regal şi se afla sub controlul permanent al Ministerului Muncii, care putea dispune dizolvarea breslei. După venirea la putere a lui Ion Antonescu, muncitorii au fost din nou privaţi de posibilitatea de a se organiza. Legile de război interziceau orice formă de protest faţă de guvern. După doi ani, legea a fost abrogată şi s-a trecut la organizarea de sindicate profesionale în toate ramurile, inclusiv cea a funcţionarilor publici. Astfel, au apărut sindicatele total politizate. După cel de-al Doilea Război Mondial, dreptul de a crea sindicate a fost introdus în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Sindicatele comuniste s-au transformat în organizaţii ale Frontului Naţional Democrat (în care intra şi PCR). La Congresul general al Sindicatelor Unite din 22-30 ianuarie 1945 au participat principalii lideri ai FND: Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lothar Rădăceanu, Petru Groza. În ultima zi a lucrărilor s-a constituit Confederaţia Generală a Muncii, în fruntea căreia a fost plasat Gheorghe Apostol. Prin Decretul nr. 358/1949, întregul patrimoniu sindical a fost strîns sub umbrela CGM.

UGSR-ist obligat, forţat

În primii ani ai ocupaţiei sovietice, salariaţii erau obligaţi să se înscrie în sindicat. Altfel erau privaţi de multe beneficii, şicanaţi după principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră“ şi declaraţi legionari. Sindicatele funcţionau în baza principiului centralismului democratic. Preşedintele de atunci al CGM, spunea în revista, „Viaţa sindicală“ nr. 1/1945: „Acum mai mult ca oricînd, se cere a transforma sindicatele noastre în adevărate şcoli ale socialismului, pentru ca această democraţie populară în care clasa muncitoare joacă un rol de clasa conducătoare, să se consolideze şi să se dezvolte spre socialism“. Pînă în 1989, situaţia va rămîne neschimbată, statutul cadru al sindicatelor le definea drept „organizaţii profesionale ce reuneau în rîndurile lor toţi oamenii muncii din întreprinderea sau instituţia respectivă, în calitatea lor de proprietari ai mijloacelor de producţie şi de producători ai bunurilor materiale şi spirituale“. În 1966, CGM s-a transformat în Uniunea Generală a Sindicatelor din România. Denumire pe care o păstrează şi astăzi. La acea dată, organizaţia cuprindea peste 4.100.000 membri. Preşedintele UGSR a avut, începînd cu anul 1973, şi funcţia de ministru al Muncii.

Sindicatele de după 1989, multe, dar neputincioase

Tot în cadrul UGSR, pe 22 decembrie 1989, s-a constituit Comitetul Naţional pentru Organizarea Sindicatelor Libere din România. Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, ulterior abrogată prin apariţia actualei Legi a Sindicatelor numărul 54/2003, garantează dreptul persoanelor de a se organiza în sindicat. Singura limitare este aceea că o persoană nu poate face parte decît dintr-un sindicat. Rezultatul a fost înfiinţarea a numeroase sindicate, însă puterea lor a slăbit în confruntările cu patronatul. Pentru unirea forţelor, au apărut federaţiile (pe ramură) şi confederaţiile (ramuri diferite). După 1990, productivitatea a scăzut treptat în toate întreprinderile româneşti. În lipsa unei reforme eficiente, adaptată tranziţiei, forţa de muncă enormă concentrată în fabricile socialiste a devenit o povară financiară. Înainte ca fabricile să fie închise definitiv, au fost ani de agonie şi proteste, în care sindicatele, în loc să apere muncitorii, au fost puse să decidă cine trebuie să fie dat afară şi cine rămîne. În general, astăzi, sindicatele nu contează, deşi ar trebui să fie, conform definiţiei, un partener social al guvernării. Dezasamblarea sectorului industrial a distrus şi solidaritatea sindicală.

Cele mai mari greve naţionale

Primii 10 ani de libertate au fost zbuciumaţi. Grevele erau agresive şi, deseori, asociate opţiunilor politice. Au rămas în istorie greva naţională din 1991 pentru legea sindicatelor, greva din 1993 pentru recuperarea zilei de 1 Mai, greva naţională din 1995 pentru acordarea de salarii compensatorii celor disponibilizaţi. Greva CFR-iştilor din 2005 a durat 20 zile, unul dintre cele mai îndelungate proteste din România postdecembristă. Cele mai lungi greve din Educaţie au avut loc în 2000 (două luni) şi în 2005, cînd dascălii au refuzat să intre la ore o lună de zile. În septembrie 2009 se producea, pentru prima dată în istoria modernă a României, un protest naţional al personalului din Justiţie. Ca frecvenţă, în 1992 au avut loc 9 greve înregistrate oficial la Ministerul Muncii. Un an mai tîrziu au fost 324 de conflicte de muncă dintre care 30 de greve. Apogeul a fost atins în 1999, cînd, în medie, un conflict (peste 1 milion de persoane) din 10 se transforma în grevă. În 2009, anul în care a început criza economică, a avut loc doar o grevă, şi aceea de avertisment. În total, după Revoluţie pînă în 2009, conform http://businessday.ro, au fost circa 4.000 de conflicte de muncă, inclusiv greve.

Grevişti au fost, grevişti sînt încă

În sectorul bugetar, cele mai multe greve le-au făcut angajaţii din Sănătate, de două ori cît cele din Învăţămînt. În ceea ce priveşte revendicările, la început creşterea salarială nu era prioritară, în schimb este astăzi. Faptul că oamenilor li se cere să lucreze peste program a fost şi este o revendicare aproape inexistentă în mişcarea sindicală din România. Deşi numărul sindicatelor e în creştere (peste 8.000), acestea n-au nicio putere. În acelaşi timp, numărul salariaţilor a scăzut la aproape 4 milioane, dintre care doar jumătate sînt membri de sindicat (1 milion la stat). Rata de sindicalizare a salariaţilor era 90% la începutul anilor ’90, în 2002 ajunsese la 44% şi e în continuă scădere. Cei mai mulţi sindicalişti lucrează în industria extractivă. Astăzi, majoritatea sindicatelor din lume, inclusiv cele din România, sînt afiliate la unul sau altul din marile conglomerate sindicale internaţionale, dintre care cel mai mare este Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere, cu sediul la Bruxelles. În 2013, în Braşov existau 81 de sindicate. Nevoia de a aparţine unui sindicat nu a dispărut, ca urmare, greve au fost şi vor mai fi. Aşa cum e cea de avertisment a funcţionarilor din administraţia publică, de astăzi.

Premiere sindicale la Braşov

- Alături de minerii din Valea Jiului (1977), sindicaliştii din Braşov au fost singurii grevişti români din regimul comunist. În acea vreme, orice încercare de protest era înăbuşită înainte de a începe. Pe 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzina Steagul Roşu au ieşit în stradă cerînd condiţii mai bune de muncă şi de trai. Revolta a dat imboldul Revoluţiei de peste doi ani.
- Primul sindicat din România postrevoluţionară a fost înfiinţat la Braşov, la 24 ianuarie 1990: Sindicatul Independent „Mişcarea 15 Noiembrie“. Cei 22 de fondatori au fost angajaţi ai Roman SA, ziarişti şi scriitori braşoveni (Vasile Gogea şi Leonard Oprea), dar şi participanţi la revolta din ’87 care fuseseră deportaţi (Vasile Anghel, Eugen Tudose şi Mircea Sevaciuc). Sevaciuc a fost ales şi liderul sindicatului. Sindicatul braşovean a fost prima organizaţie sindicală care a aderat la „Proclamaţia de la Timişoara“, iar Alianţa Confederativă Intersindicală „Mişcarea 15 Noiembrie“, înfiinţată în mai 1990, a fost singura structură confederativă la nivel naţional cu sediul într-un alt oraş decît Bucureşti. În 1995, s-a transformat în Confederaţia Naţională Sindicală Independentă „15 Noiembrie“, prima confederaţie sindicală românească afiliată la Confederaţia Europeană a Sindicatelor Independente, cu sediul la Bruxelles.
- Primul cotidian postdecembrist al Braşovului, altul decît fostul oficios PCR rebotezat, a fost un proiect realizat de sindicatele braşovene, reunite atunci în Convenţia Sindicală Teritorială. Condiţia, pusă de echipa de ziarişti şi acceptată de sindicalişti, era ca acest ziar să aibă independenţă editorială. Primul număr al cotidianului „Mesager“ a ieşit de sub tipar la 2 iulie 1991. Ziarul apărea în format mic, patru pagini, „alb-negru“ şi costa, la început, 3 lei. Era perceput ca „ziar de opoziţie“.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: