Istoria votului povestită în gazetele românilor

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 10.10.2014

• Campaniile electorale de la începutul secolului trecut se făceau cu bătaie, înşelătorii, mituiri, şantaj, măsluiri şi alte arme, care n-au fost îngropate de tot nici în zilele noastre»

N-a fost scrutin, în nicio perioadă istorică a României, în care campaniile electorale să nu se fi soldat cu incidente şi nemulţumiri. De mai bine de o sută de ani, opoziţia îi acuză pe cei de la putere că au măsluit rezultatele. Uneori, legea electorală permisivă a fost de vină, alteori regimul politic. Suveica şi turismul electoral par metode blînde şi banale. Au fost vremuri cînd luptele între alegători se soldau nu doar cu insulte, ci şi cu bătăi crîncene. Pentru cîştigarea unor voturi în plus, se înscenau situaţii incredibile, astfel ca oamenii să voteze dirijat sau, dimpotrivă, să renunţe să se prezinte la urne. Se acţiona oriunde pe traseul procesului de la votare, de la ieşirea din casă a alegătorului, la intrarea în secţia de votare, la prezentarea actului de identitate, pînă la punerea ştampilei şi chiar pe drumul de întoarcere către casă. În plină campanie electorală de alegere a preşedintelui României pentru mandatul 2014-2019, Monitorul Expres vă invită la o incursiune prin alegerile de altădată, aşa cum le-au povestit gazetele vremii.

Circumscripţii de vînzare

Alegeri electorale serioase au existat abia după Marea Unire din 1918. Însă şi în secolele anterioare, erau cetăţeni privilegiaţi care votau pentru alegerea conducătorilor. De exemplu, în vremea Sultanului Soliman, Transilvania avea dreptul să-şi aleagă principele, avizat apoi de Înalta Poartă. Asta nu însemna că sultanul ţinea cont cu adevărat de dieta ardeleană. Boierii votau, în general, după principiul dinastic. Aurel A. Mureşianu consemna că alegeri libere se petreceau mai degrabă la nivelul comunităţilor, decît în fruntea ţării. Astfel, în 17 martie 1783, conform arhivelor Magistratului Braşovului, acesta a decis „a se face o alegere în toată forma, la care fiecare gospodar al comunei să-şi exprime prin vot şi pe faţă dorinţa“. Cei 100 de gospodari prezenţi la „votare“ l-au ales pe Popa Bucur din Cristian, cu 52 de voturi. Ţăranii au votat cinstit, însă nu secret. Constantin Lacea a publicat autobiografia lui Stan Blebea (1809-1873), care descria astfel situaţia politică în preajma alegerilor: „Sînt două partide, adică roşii libertiţi şi albii aristocraţi, şi nu poate să izbutească Ţara Românească spre bine, pînă nu va unire între ei, şi înţelegere şi frăţie. Partidele politice sînt alcătuite din ciocoii cei mai ai dracului, mănîncă de la toţi banii, de la hoţii nu se depărtează, iar cînd se fac alegeri, se fac cu scandaluri şi morţi, bătăi, vai de om“. În perioada cînd Transilvania a fost sub ocupaţie austro-ungară, neregulile în alegeri erau la ordinea zilei. „Niciodată n-au fost contestate atîtea alegeri ca în campania electorală din vara trecută. De la 11 octombrie, aproape în fiecare săptămînă s-a dezbătut înaintea Curţii de Casaţie din Budapesta cîte un proces de contestaţie“ (1911). Circumscripţiile se puteau vinde la liber. Axente Baciu nota că: „Feciorul popii din Voila a vîndut colegiul său electoral pentru 20.000 de florini milionarului Krausz“.

Noaptea se măsluiesc urnele

În anii ’20 din secolul trecut, tinerele partide se întreceau în cîştigarea alegerilor, dar nu prin convingerea electoratului. În revista „Ţara Noastră“ din 1923, M. Paul descria cu umor ordinul prefectului cu privire la desfăşurarea campaniei electorale: „Nu trebuie să se exagereze propaganda şi teroarea faţă de opoziţie în timpul zilei. Opoziţia trebuie lăsată să-şi facă de cap cum va vrea. Noaptea, însă, toţi băieţii la lucru, la operatul urnelor“. La intrarea la urne, alegătorii erau întîmpinaţi de un preot care îi punea să jure că nu vor vota pe „tîlharii ăia de la guvern“ şi „Consti-hoţia“. La desfacerea urnelor, a intrat în scenă un „strigoi“, adică şeful secţiei înfăşurat în cearşafuri. Lumea s-a speriat, iar preotul i-a invitat pe toţi în biserică pînă la cîntarea cocoşilor. În acest timp, urna a fost măsluită. Alteori făceau această înscenare cu o zi înaintea alegerilor, astfel că a doua zi, nimeni nu mai îndrăznea să calce pragul secţiei de votare bîntuită de Necuratul. Autorii farsei au expediat o telegramă la centru: „Guvernul triumfat. Majoritate zdrobitoare. Banchet. Rugăm nu uitaţi promisiunile“. În „Realitatea Ilustrată“ din 7 decembrie 1933, găsim o retrospectivă a alegerilor de altădată, însoţită de imagini de arhivă. Autorul Alex F. Mihail e de părere că votul universal i-a desfiinţat pe „purtătorii de bîte electorale“, înlocuiţi acum de propagandişti moderni care „mînuiesc cu abilitate revolverul, petardele, bombele lacrimogene şi alte asemenea noi şi ştiinţifice procedee electorale“.

Un delegat vota pentru 50 de alegători

Electoratul era organizat în colegii electorale. „Dacă nu s-ar da din cînd în cînd la teatru «Scrisoarea pierdută» a lui Caragiale, generaţia tînără, care se ridică sub regimul votului universal, poate că nici n-ar bănui că am avut în vigoare pînă mai dăunăzi o lege (cea din 9 iunie 1884), care prevedea trei colegii electorale, şi că, în anul sosirii principelui Carol de Hohenzollern în România, s-a pus în aplicare (la 30 iulie 1866) legea celor patru colegii electorale. Din primele colegii cenzitare, adică plătind o anumită dare, făceau parte latifundiarii şi în genere bogătaşii, cari în virtutea legii, erau obligaţi să primească în rîndul lor şi pe cei cu studii academice, avînd diplome de doctori, licenţiaţi. Colegiile acestea erau foarte restrînse deoarece era mic numărul bogătaşilor; dar şi mai mic era acela al diplomaţilor universitari.“ Uneori, 7 alegători erau de ajuns pentru a trimite un senator în parlament. „Azi deputaţii sînt aleşi de cîte 80.000 de alegători“. Pe aceste liste ajungeau, pe baza fişelor pe care le ţineau politicienii, cei îndatoraţi la bănci, care voiau o casă nouă sau o bursă pentru copil sau o slujbă la stat. Această „tagmă privilegiată de arbitri ai situaţiei“, cum scria „Adevărul“, în 1888, „susţinea un anumit regim sau aştepta căderea lui spre a se pricopsi. De altfel, politica de pricopseală personală a mai rămas şi azi“. Primele două colegii alegeau senatorii şi deputaţii, al treilea, al ţăranilor, funcţiona pe baza reprezentanţilor, care votau în numele unui grup. „Colegiul al treilea, adică aproape întreaga ţară, abia avea dreptul la a şasea parte din numărul total al deputaţilor, venind cam un deputat de judeţ. Locuitorii cu ştiinţă de carte din colegiul III, preoţii şi învăţătorii votau direct. Iar ceilalţi, adică ţăranii, analfabeţii, alegeau 50 inşi cîte un delegat. Abia acest delegat avea dreptul să voteze direct. Marea majoritate a locuitorilor ţării nici nu-l vedea pe candidatul la deputăţie. Aşa zişii «delegaţi» erau aduşi «pe caprării» la oraş şi după ce erau găzduiţi pe la diferite cîrciumi şi hanuri, unde li se dădea «mîncărică şi băuturică», votau după ordin“.

Cine putea vota de două sau de trei ori?

Reprezentanţii alegătorilor în faţa urnelor erau foarte puţini, voinţa lor nu cîntărea mai nimic în rezultatele alegerilor. Totuşi, erau numiţi „zestrea guvernului“, pentru că întotdeauna votau proguvern. La celelalte colegii, se putea strecura cu greu cel mult un astfel de deputat, care era, de regulă, al opoziţiei. Astfel că, „niciodată nu s-a întîmplat să cadă vreun guvern prin alegeri. Ţara devenea dintr-odată, din liberală, conservatoare, sau viceversa, în mod subit şi cu o preciziune matematică, după culoarea guvernului, care la un moment dat avea încrederea suveranului. «Presiunile electorale» şi «alegerile sălbatece», cum se scria atunci la gazetă, erau atît de introduse în moravuri, că se credea că aceasta este viaţa politică normală şi că nici n-ar putea fi altfel“. Mai mult, anumite categorii puteau vota şi de două, ba chiar de trei ori. În 1908, cîte 10 analfabeţi cu vîrste peste 24 de ani îşi desemnau un alegător direct. Cei 1.270.000 de români erau reprezentaţi de 127.000 de votanţi. 2.600.000 de alegători care ştiau să scrie şi să citească aveau dreptul la cîte un vot. Cîte două voturi aveau dreptul cei cu 4 clase secundare, cei ce ştiau să scrie, dar plăteau şi 20 de coroane sau aveau un angajat sau trei copii sau făcuseră armata. Trei voturi reveneau fiecărei persoane care a absolvit o şcoală medie sau care ştia să citească şi plătea 100 de coroane.

Suveica şi urna volantă

Printre metodele de fraudare a voturilor, celebră era „Suveica“, „o minunată invenţie electorală, cu ajutorul căreia o alegere se putea cîştiga la sigur. Ea a fost pusă în practică odată cu buletinele de vot, pe care preşedintele biroului le înmîna alegătorilor. Acesta intra în sala de vot şi primea de la preşedinte un buletin. La ieşire, punea buletinul în urna din faţa preşedintelui. Dacă opoziţia reuşea să puie mîna pe un buletin în alb, lucrurile mergeau strună: buletinul era completat şi predat unui alegător nesigur, cu obligaţia să-l dea preşedintelui, iar pe cel gol, ce-1 va primi, să-l dosească şi să-l aducă afară, nescris. Al doilea buletin era iarăşi completat de agent şi predat apoi unui nou alegător, care, în schimb, aducea alt buletin alb, ascuns în buzunarul lui. Şi tot aşa mai departe, la infinit“. O altă întîmplare relatată de gazete spune că un student la drept a fost numit şeful biroului electoral în care candida profesorul lui. Atunci cînd în secţia de votare s-a iscat o altercaţie (pusă la cale chiar de către oamenii profesorului), studentul a plecat în camera alăturată cu urna în braţe, sub pretextul că trebuie s-o păzească bine, aşa cum cere legea. Deşi oamenii spuneau că nu l-au votat pe profesor, acesta a ieşit cîştigător. La examene, studentul a luat notă maximă, rămînînd în istorie cu porecla de „inventator al urnei volante“. O altă manoperă electorală era votul în numele morţilor, cu cărţi de alegător furate. Sau vîndute cu 40 lei bucata. Un preşedinte de secţie a observat că un tînăr s-a prezentat la urne de mai multe ori, cu mai multe cărţi de alegător. „Mai schimbă căciula nene, că mă bagi în bucluc!“, ar fi spus el.

„Trădătorii“ erau însemnaţi cu creta

Alegătorul era spionat şi în cabina de vot. Dacă vota cu opoziţia, deşi „promisese“ votul lui şi primise plata cuvenită, atunci agentul electoral îl însemna, făcîndu-i cu creta o cruce pe spate. La primul colţ de stradă, „trădătorul“ era luat la bătaie. Dacă preşedintele era vigilent, agenţii electorali îi speriau pe alegători că în tavan e o gaură prin care sînt spionaţi, iar dacă pun ştampila greşit, le presară mălai pe haine. Cei care votaseră cu adversarii erau uşor de dibuit, fiindcă bieţii oameni începeau să dea cu mîna peste haine. Şi lor li se făcea o cruce pe spate. Deseori, ca să nu ajungă la vot, oamenii erau arestaţi pentru diverse motive. Călătorilor li se introduceau în buzunare ţigări de contrabandă, jandarmilor nerămînîndu-le decît să-i aresteze pentru cîteva zile, cît să treacă alegerile. Uneori, în jocul manipulărilor intrau şi gazetele. Ziarul „Adevărul“ a tipărit o ediţie specială numai pentru un orăşel de provincie, în care candida un politician neagreat de jurnalişti. Ziarul, pe care nu l-au citit decît localnicii, anunţa că guvernul a căzut. Cum lumea nu prea folosea telefonul pe vremea aceea, iar expedierea telegramelor a durat ceva timp, ştirea a fost luată de bună şi alegătorii au votat împotriva politicianului, generalul Algiu. Alegerile au fost validate. Cu toate că „Adevărul“ a fost acuzat de practici nedeontologice, gazetarii s-au lăudat că farsa lor a demonstrat că oamenii votează întotdeauna cu guvernul, oricare ar fi el, iar opţiunile politice se pot schimba într-o clipită.

Alegeri sîngeroase

Întîmplările din secţiile de votare sau din campaniile electorale nu erau întotdeauna amuzante. În faţa urnelor, ieşeau adevărate încăierări, iar sala era devastată, cu toate că jandarmii erau la datorie. Se practica un fel de „consultare a corpului electoral cu vîna de bou“. Descrierile alegerilor din 1926 par desprinse dintr-un film horror: „capete sparte de cetăţeni paşnici, leşuri de oameni împuşcaţi pentru că au îndrăznit să meargă la urne“. Într-o comună hunedoreană, ţăranii care voiau să voteze au fost opriţi cu gloanţe. Au murit doi bărbaţi, 10 au fost răniţi În 7 mai 1926, „Chemarea Tinerimei Române“ reclama că „Dl. Goga e hotărît să ducă la îndeplinire vorba spusă, că nu va vota nimeni altul decît acela pe care dînsul îl va duce la urnă“. Partidul lui, susţinea articolul, a arestat patru cetăţeni din Sibiu care strigau „Trăiască Iuliu Maniu!“. Candidaţii, prin ordin de prefect, nu aveau voie să meargă la sate, „ca să nu stea de vorbă cu poporul“. Jandarmii aveau ordin să oprească orice automobil străin de sat, dar şi la ieşirea din oraşe. Maşinile opoziţiei erau confiscate şi folosite de partidul aflat la putere. Materialele electorale erau interzise, fără aprobarea prefectului. „Adunaţi toţi oamenii de bine şi, în rînduri strînse, mergeţi la vot fără nicio teamă că cineva ar putea să vă facă ceva“, îndemnau jurnaliştii opoziţiei. Cît despre calificative, adepţii lui Goga erau troglodiţi, friptomani, gogamani, averescîni, mercenari şi mameluci. Într-un afiş electoral, PNŢ-ul anunţa că „aceste alegeri guvernul le pregăteşte cu ajutorul aparatului administrativ, cu jandarmul şi cu banul public. Unde agentul administrativ nu poate face ispravă, acolo intră în acţiune jandarmul, iar dacă nici baioneta nu produce efectul dorit, căci ţărănimea nu se intimidează, atunci se recurge la ban, mijlocul cel mai bun de a corupe“.

Niciodată cîştigătorii n-au recunoscut nimic

Cu toate acuzaţiile opoziţiei, presa aservită guvernului scria că „actualele alegeri au fost, după impresia întregii lumi, dintre cele mai cinstite, cum nu s-a mai pomenit încă în România-Mare“. În 1930, aceste ziare îndrăzneau chiar să glumească pe seama presupuselor victime ale scrutinului, atrăgîndu-le atenţia „ziarelor opoziţioniste“ că au uitat să treacă pe listă şi un cîine. Jurnaliştii proManiu susţineau că, dimpotrivă, în secţiile de votare, cei care provocau scandaluri erau adversarii politici. Altfel, lucrurile au decurs normal: „jandarmul a dispărut cu desăvîrşire din arena electorală, bătaia nu mai formează mijloc de convingere, banul a încetat de a fi armă de corupţie, iar alegătorii au mers la urne cu voie bună. Îi mare lucru, fraţilor, să alegi liber, neforţat de nimeni. Pe vremuri, dacă cetăţeanul nu vota, îl convingea jandarmul. Dacă nici atunci nu vota, se bătea la el puţin“. Rezultatele au fost cele corecte, deoarece s-au folosit urnele cu un singur fund, spre deosebire de scrutinul din 1922, cînd urnele aveau fund dublu. Numărătoarea se măsluia şi prin alte metode: „Judecătorul scotea buletinele cu o preciziune diabolică, abia le desfăcea, adică nici nu le desfăcea“. Nicio campanie electorală n-a fost perfectă. În comunism, alegerile erau mai mult un simulacru de exprimare liberă a voinţei politice. Românii erau scoşi cu forţa la votare. Nu ştiau cine sînt candidaţii şi, orice nume ar fi ales, ieşea cine voia partidul, de obicei cu peste 90%, iar viaţa alegătorilor nu se schimba. După 1989, alegerile au devenit libere şi democratice. Însă, vreme de aproape 25 de ani, nu au dispărut total fraudele electorale, ba dimpotrivă, manipularea este mai perfidă, iar mita, calomnia şi minciuna par să fie instrumente electorale ,,rafinate“ la fel de eficiente ca odinioară. Poate de aceea, prezenţa la urne e tot mai scăzută de la un scrutin la altul. Istoria alegerilor electorale nu se repetă, dar nici nu pare să cîştige în demnitate.

Preşedinţii României de după 1989

20 mai 1990-candidaţi: Ion Iliescu (FSN), Radu Câmpeanu (PNL), Ion Raţiu (PNŢCD)
Rezultate: Iliescu (85,07%)
Prezenţa la vot: 86,19%
1992- candidaţi: Ion Iliescu (FDSN), Emil Constantinescu (CDR), Gheorghe Funar (PUNR), Caius Traian Dragomir (FSN), Ioan Mânzatu (PR), Mircea Druc (indep.)
Prezenţa la vot: 76,29%
Rezultate primul tur: Ion Iliescu (47,34%), Emil Constantinescu (31,24%), Gheorghe Funar (10,88%)
Rezultate al doilea tur: Ion Iliescu (61,43%)
1996-candidaţi: Ion Iliescu (PDSR), Emil Constantinescu (CDR), Radu Câmpeanu (ANLE), Petre Roman (USD), Gyorgy Frunda (UDMR), Gheorghe Funar (PUNR), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Tudor Mohora (PS), Nicolae Manolescu (ANL), Adrian Păunescu (PSM), Ioan Pop de Popa (UNC), George Muntean (PPR), Nuţu Anghelina (indep.), Constantin Mudava (indep.), Constantin Niculescu (PNA), Nicolae Militaru (indep.)
Prezenţa la urne: 76,01%
Rezultate primul tur: Ion Iliescu (32,25%), Emil Constantinescu (28,22%), Petre Roman (20,54%), Gyorgy Frunda (6,02%), Corneliu Vadim Tudor (4,7%)
Rezultate al doilea tur: Emil Constantinescu (54,41%)
2000-candidaţi: Ion Iliescu (PDSR), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Theodor Stolojan (PNL), Mugur Isărescu (CDR), Gyorgy Frunda (UDMR), Petre Roman (PD), Teodor Meleşcanu (ApR), Eduard Gheorghe Manole (indep.), Graziela-Elena Bârlă (indep.), Paul-Phillipe Hohenzollern (PRN), Ion Sasu (PSM), Nicolae Cerveni (PLDR)
Rezultate primul tur: Ion Iliescu (36,35%), Corneliu Vadim Tudor (28,35%), Theodor Stolojan (11,78%), Mugur Isărescu (9,54%), Gyorgy Frunda (6,22%)
Rezultate turul al doilea: Ion Iliescu (66,83%)
2004-candidaţi: Adrian Năstase (PSD+PUR), Traian Băsescu (Dreptate şi Adevăr), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Marko Bela (UDMR), Gheorghe Ciuhandu (PNŢCD), George Becali (PNGCD), Petre Roman (PD), Gheorghe Dinu (indep.), Marian Petre Miluţ (AP), Octavian Tudorici (URR), Aurel Rădulescu (APCD), Alexandru Raj Tunaru (PTD)
Prezenţa la urne: 55,2%
Rezultate primul tur: Adrian Năstase (40,97%), Traian Băsescu (33,92%), Corneliu Vadim Tudor (12,57%), Marko Bela (5,10%)
Rezultate turul al doilea: Traian Băsescu (51,23%)
2009-candidaţi: Traian Băsescu (PDL), Mircea Geoană (PSD+PC), Crin Antonescu (PNL), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Kelemen Hunor (UDMR), Sorin Oprescu (indep.), George Becali (indep.), Remus Cernea (PV), Gheorghe-Eduard Manole (indep.), Ovidiu Cristian Iane (PER), Constantin Ninel Potîrcă (indep.)
Rezultate primul tur: Traian Băsescu (32,44%), Mircea Geoană (31,15%), Crin Antonescu (20,02%), Corneliu Vadim Tudor (5,56 %), Kelemen Hunor (3,83%)
Rezultate turul al doilea: Traian Băsescu (50,34%)
2014-candidaţi: Victor Ponta (PSD+PC+UNPR), Klaus Iohannis (ACL), Elena Udrea (PMP), Kelemen Hunor (UDMR), Dan Diaconescu
(PP-DD), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Szilagy Zsolt (PPMT), Monica Macovei (indep.), William Brânză (PER), Călin Popescu Tăriceanu (indep.), Teodor Meleşcanu (indep.), Gheorghe Funar (indep.), Constantin Rotaru (Alianţa Socialistă), Mirel Mircea Amariţei (Prodemo)

Maşina de votare, invenţie românească

• „Maşina de votare a fost inventată de inginerul bucureştean Stelian Russo“, anunţa revista Transilvania din luna mai 1914. Este vorba de un automat, plasat într-o cabină de vot. Uşa se închide şi se mai deschide doar la terminarea operaţiunii de votare, anunţată de o sonerie. „Cetăţeanul, închis singur, numai cu conştiinţa lui de alegător, vede în faţa sa atîtea table cîte partide sînt“. Aceste panouri conţin semnele electorale ale partidelor şi fotografiile candidaţilor, astfel că formaţiunile politice pot fi identificate şi de către analfabeţi. Alegătorul votează apăsînd butonul corespunzător opţiunii sale. Apoi se aude soneria. Butonul rămîne apăsat pînă iese cetăţeanul din cabină, astfel el nu va putea vota de două ori. Dacă ar vrea să apese un alt buton, acesta va rămîne inert. Maşinăria poate fi setată pentru mai multe voturi, în caz că trebuie aleşi candidaţi pentru mai multe camere. Conform inventatorului, într-o oră pot vota 10.000 de alegători. La numărarea voturilor, fiecare panou va afişa automat numărul apăsărilor de buton, astfel că membrii biroului electoral nu vor mai trebui să numere manual şi operaţiunea va fi scutită de erori. „Scrutinul se va termina în cîteva minute, fără înşelătorie sau falsificare“. Se pare că invenţia i-a impresionat pe francezi care cereau să fie brevetată la ei.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: