Viaţa rînduită între trei praguri

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 19.10.2012

• Muzeul „Vatra Hărmanului”, cel mai mare şi mai neobişnuit muzeu etnografic din România, aşteaptă ca vizitatorii să-i descopere comorile

Nu e un muzeu al satului obişnuit. Fiindcă nu expune doar obiecte din viaţa ţăranului român, ci chiar viaţa lui, începînd cu naşterea, trecînd prin sărbătoarea nunţii şi sfîrşind cu plecarea dintre cei vii. Cîte o încăpere pentru fiecare moment al vieţii. O astfel de concepere a unui muzeu etnografic nu s-a mai întîlnit. Iar dacă punem la socoteală şi bogăţia de exponate, mai ceva ca la un muzeu de anvergură naţională, putem spune că Muzeul „Vatra Hărmanului” este un unicat. Fondat dintr-o dragoste uriaşă pentru tot ce este autentic românesc, muzeul este o insulă pe care au supravieţuit comori de preţ al culturii noastre tradiţionale. Dar nimeni nu vine să le vadă. Minunea din mijlocul Hărmanului se luptă cu moliile, dar mai ales cu uitarea.

O casă cu trei praguri

Muzeul „Vatra Hărmanului” este o un loc în care lumea a încremenit în trecut. Practic, aici nu eşti în anul 2012. Nimic modern, industrial sau importat, totul e veritabil românesc, ca odinioară. Odată ce treci pragul muzeului, te rupi de prezent şi intri în lumea bunicilor şi străbunicilor noştri, care au purtat altfel de haine, foloseau altfel de obiecte şi îşi duceau cu totul altfel viaţa. De fapt, sînt trei praguri. „O casă într-o casă”, după cum spune Adrian Micu, fondatorul acestui muzeu, omul cu ideea, cu munca şi cu menţinerea vie a acestui spaţiu tradiţional. Mai întîi, intri într-un pridvor de interior. Cu stîlpi de susţinere sculptaţi în lemn cu motivul soarelui şi cel al funiei. În simbolistica românească, „stîlpul centrează spaţiul, este o troiţă arhaică, este coloana cerului, care face legătura între Cer şi Pămînt”, explică profesorul, care ţine să precizeze că, deşi par termeni pretenţioşi, această filosofie nu e doar pentru cei care-şi dau doctorate în etnografie, pur şi simplu funcţiona în vatra satului. În acest pridvor, copiii din Hărman învaţă să încondeieze ouă şi decorează ulcele de lut. Sînt mai mult de 300 de ouă în coşuri şi blide sau atîrnate pe pereţi, prinse în linguri de lemn. Un spectacol de culori şi desene migălite, fiecare în alt model. Fiindcă, teoretic, sîntem încă afară, încăperea are şi un plug vechi de lemn care „chiar a fost în brazdă”. Găsim şi un copac împodobil cu ulcioare şi căni, aşezate cu gura în jos, ca să nu intre în ele Necuratul. Şi bucheţelele de busuioc uscat puse prin odăi au acelaşi rol, de a curăţi casa în care trăieşte ţăranul. „Pomul este prezent în toate ritualurile de trecere, de naştere, nuntă şi înmormîntare”. Aşa cum e, frumos împodobit, pomul din faţa pridvorului pare că a prins rădăcini în podea.

Sfinţi în sumane

Intrarea în orice casă este şi ieşirea din ea. Aşa că Adrian Micu a simbolizat în această încăpere şi ieşirea din viaţă, cu ritualul înmormîntării. Sau, altfel spus, „templul mare cosmic, biserica, şi templul mic cosmic, casa. Ieşirea omului din casă este ieşirea lui din lume”. Găsim ca spaţiu sacru o extraordinară galerie de sfinţi în sumane, pictaţi de artistul Toma Condrea. Chiar Adam este ţăran şi lucrează pămîntul, într-o frescă situată chiar deasupra plugului de lemn. În faţa acestui perete cu ţărani aureolaţi, stă pusă masa de pomenire. Cu căni, ulcioare pictate cu motive din Ţara Bîrsei, tacîmuri şi farfurii de lemn, dar şi cu colăcei de îngropăciune, fiecare cu o altă împletitură. „Am inventariat în satele româneşti circa 200 de forme şi denumiri speciale acestor colaci”, spune gazda. Cea mai neobişnuită coptură e cea în formă de scăriţă, care e o „scară a desăvîrşirii, o scară spre cer”. Tot în prima încăpere, mai putem vedea laiţe (laviţe), pive, rogojini, un blidar, furci, o troiţă, cizmele de joc, bîta de alungat lupii, un ţambal adus din Basarabia şi celebrele măşti folosite în datinile populare. Sînt măşti din toate provinciile ţării, cele mai cunoscute fiind cele din zona Vrancei. De ce cizme de joc şi măşti? Pentru că, la casa mortului, vechii români jucau un dans anume, jocul de priveghi. Măştile se dau jos din cui şi azi, de sărbătorile de iarnă, pentru că venirea Noului An este tot un fel de trecere, cînd moare vechiul an şi se naşte cel nou. O singură încăpere şi cît de multă bogăţie! O lecţie de etnografie extraordinară pentru oricine vrea să devină elev la şcoala vieţii la sate.

De la naştere, la nuntă

Păşind în a doua cameră, peisajul se schimbă. Fiindcă „intrarea în casă e o intrare în viaţă”, totul simbolizează ritualul venirii pe lume a pruncului, prin legănuţul în care e aşezată o păpuşă şi copăiţa primei scăldători. Există chiar şi o cămaşă special croită pentru alăptat. Lada de zestre şi alte piese de mobilier tradiţional decorează acest spaţiu al începutului. După ce se naşte, omul creşte şi începe să muncească. Următoarea cameră este loc de şezătoare, are vîrtelniţă, fus, roată, război de ţesut, ştergare, icoane, lăzi şi o sumedenie de straie populare. Acest loc e destinat vieţii de zi cu zi a românului. Dar e şi o cameră a bucuriei, în care ţăranul face nuntă. În sala dedicată celui mai important eveniment din viaţa lui, e loc şi pentru horă. Sînt ulcioare de nuntă, steag de nuntă cu clopoţei, ştergarele specifice acestui ritual, plosca cu ţuică. Masa e pusă şi încărcată de bunătăţi, iar mesenii poartă haine de sărbătoare, pline de culori şi de modele inedite, unele foarte rare şi greu de întîlnit în satele de azi. Opaiţe, lămpi, cuşme, cheptare şi cojoace. Într-un locaş din perete, cu încadratură de lemn, descoperit într-o căsuţă care urma să fie demolată, stăpînul casei ţinea rachiul şi oţetul. Perdelele, covoarele de pe jos, cergile şi scoarţele de perete, în roşu şi negru, decorează festiv această cameră. Totul din lînă ţesută în război. Printr-o scară de lemn, împodobită cu farfurii şi ştergare, se poate ajunge în pod. În ultima cameră, ţăranii nu dormeau şi aproape că nu intrau. Era camera bună, cu lucrurile cele mai de preţ, icoane, lăzi de zestre, patul cu 12 perini. Avem şi în acest muzeu o astfel de „cameră bună”, „camera din faţă”, veşnic curată, gătită în aşteptarea musafirilor.

,,Satul românesc e la ora închiderii“

Nu întîmplător a fost gîndit în trei praguri acest muzeu neobişnuit. Totul este conceput astfel încît să înglobeze studii serioase de etnografie, mitologie, filosofie populară. De mare ajutor i-a fost lui Adrian Micu îndrumările regretatului profesor de fizică şi telogie Ioan Sorin Apan. Dus printre îngeri în vara acestui an, profesorul Apan a fost cel mai inimos cercetător al lumii satelor din Braşov, creînd el însuşi un astfel de minisat în clădirea Colegiului Andrei Şaguna. „Ideea o aveam de mulţi ani, dar întîlnirea cu domnul profesor Apan a declanşat totul, iar primăria Hărman ne-a ajutat enorm cu acest spaţiu generos. Am adunat obiecte de prin sate, am colindat toată România. Cu profesorul Apan n-aveai cum să te plictiseşti, îţi transmitea dragostea de a umbla şi de a te bucura de sate. Eram un fel de căutători de aur. Azi, nu mai găseşti o ie, o ţesătură, o icoană. Chiar dacă le au, oamenii nu mai pun preţ pe ele. Mă bucur că am reuşit să salvez cîteva de la ultimii bătrîni. Odată cu ei, se va termina o lume şi o istorie. Satul românesc e la ora închiderii”, spune cu amărăciune inimosul braşovean, îndrăgostit iremediabil de lumea satului românesc. A moştenit acest respect pentru tradiţii de la bunicii lui, pe care şi-i aminteşte numai îmbrăcaţi în port popular. Fostul inginer şi-a pus o parte din suflet în colecţie şi muzeu, ca să dăruiască românilor un crîmpei de vechi univers sătesc. Are peste 200 de ii pe care speră să le vadă cîndva într-o expoziţie. Pentru fiecare din ele, o ţărancă a muncit cîte şase săptămîni. „Un post de Paşte”, de exemplu. Deocamdată stau îndesate în lăzi. Din cînd în cînd, Adrian Micu le mai scoate să se aerisească. Moliile le dau tîrcoale şi aceste lucruri, atît de perisabile după ce au ajuns în muzeu deja bătrîne de zeci de ani, riscă să ajungă pulbere. Măcar de ar veni mai mulţi vizitatori. Dar nimeni nu se interesează de acest muzeu. Nici măcar şcolile, care ar trebui să-şi trimită copiii să vadă aceste „lucruri făcute cu dragoste şi pe care musai e să le înconjori tot cu dragoste. Lucruri care mai există doar în poveşti”.

Artişti în încondeierea ouălor

Muzeul „Vatra Hărmanului” este o iniţiativă a asociaţiei culturale cu acelaşi nume, fondată şi condusă de Adrian Micu. Obiectivul asociaţiei este promovarea şi valorificarea tradiţiilor populare şi a vieţii spirituale pe aceste meleaguri. Printre acţiunile acestei organizaţii se numără expoziţii cu obiecte din spaţiul satului românesc (port popular, ţesături, mobilier, ceramică, icoane pe sticlă), expoziţii cu ouă încondeiate, „Hora Satului” în duminica Rusaliilor, cîntece şi jocuri populare româneşti de Ziua Hărmanului, agapă creştină de „Sîntămăria Mare”, Hramul Bisericii Ortodoxe Hărman, excursii de studiu în zonele etnografice reprezentative pentru spaţiul cultural românesc cu elevii practicanţi ai Asociaţiei, ateliere de lucru pentru tinerii care doresc să înveţe meşteşuguri tradiţionale. Elevii membri ai Asociaţiei „Vatra Hărmanului” au obţinut Premiul I la Festivalul de Încondeiat Ouă organizat în Bucovina.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: