Elena Leuștean din Brașov a cucerit prima medalie olimpică din istoria gimnasticii românești la Jocurile din 1956, de la Melbourne
Primele medalii olimpice la gimnastică au ajuns la Brașov. Nu cele obținute la Londra, în acest an. Ci acelea ale Elenei Leuștean, prima medaliată la Jocurile Olimpice din istoria gimnasticii românești. Mulți cred că succesele mari ale României au început cu Nadia. În realitate, cea care a urcat pentru prima oară pe podiumul olimpic a fost Elena Leuștean, brașoveanca deschizînd astfel drumul glorios al gimnasticii românești, cu 20 de ani înaintea Nadiei. Se știu puține despre Elena, dar românii nu au uitat-o. Cele trei medalii olimpice stau mărturie despre performanța incredibilă a acelei domnișoare de 21 de ani, care, în 1956, a adus bronzul la sol pentru o țară fără tradiție olimpică în această ramură sportivă. La 56 de ani de la acel eveniment și la patru ani de cînd Elena a plecat dintre noi, Monitorul Expres vă prezintă povestea Elenei Leuștean, prima mare gimnastă a României.
Din Cernăuți la Brașov
Pînă la Olimpiada de la Melbourne din 1956, nu ne puteam lăuda cu nicio medalie olimpică la gimnastică. Istoria însă s-a schimbat odată cu Elena Leuștean, care a cucerit bronzul la sol. După această victorie neașteptată, cele șase fete din lotul României au prins curaj și, în final, echipa noastră a urcat pe locul III, după URSS și Ungaria. SUA au terminat atunci pe locul 9. Brașovenii mai vîrstnici își amintesc foarte bine de Elena Leuștean, dar puțini știu că au trăit în același oraș cu prima medaliată româncă din istoria gimnasticii românești. Fratele cel mare al gimnastei, Nicolai Leușteanu (foto), povestește cît de plin de surprize a fost drumul ei spre performanță. Elena s-a născut în 1935 la Cernăuți, într-o familie cu șapte copii. A copilărit cu cai și vaci în bătătură, s-a cățărat prin copaci și a alergat prin grădini. Am fugit cînd a venit frontul la Cernăuți, numai cu un geamantan la noi. După ce am plecat din gară, m-am uitat în urma trenului și am văzut podul cum sare în aer. Am coborît direct la Brașov. Cînd am ieșit din gară, ne-am speriat, am crezut că se prăvale Tîmpa pe noi, așa mare ni se părea, povestește Nicolai, care avea pe atunci 15 ani, iar Elena doar opt. Le-a fost greu la început. Au găsit o casă părăsită, suficient de mare cît să-i încapă pe toți. Mobilă au avut mai tîrziu, după ce tatăl lor s-a angajat ca felcer. După terminarea războiului au locuit pe strada Dragoș Vodă. Elena era elevă la școala primară și deja era bună la sporturi de tot felul.
Gimnastica o dorea, atletismul n-o lăsa
Cînd a venit vremea să dea la liceu, familia n-a fost de acord, se stabilise că Elena va fi croitoreasă. Ce să facem? Trebuia să supraviețuim. Cu o meserie la mînă ai mai multe șanse, explică Nicolai. Dar soarta Elenei avea să fie legată de sport. Profesorii deja o remarcaseră și au insistat să meargă la liceul sportiv. Era bună la atletism. Pînă cînd, Dumitru-Popescu Colibași a venit într-o zi pe stadion să ochească viitoare tinere talente. Și a luat-o la el la club. I-a zis «Vino, că-ți dau un trening». Da, pentru un trening s-a dus, își amintește Nicolai. Elena promitea să devină o mare atletă, a obținut titlul de campioană națională de junioare la triatlon. La SMTCF Brașov, juca și handbal. În 1953, a făcut parte din lotul național, obținînd 5,14 m la lungime și 1,43 m la înălțime. Cînd s-a format echipa de gimnastică feminină la Brașov, a fost selectată și Elena. Era bătaie pe ea, fiindcă era bună în două sporturi. Gimnastica o dorea, atletismul n-o lăsa. Pînă la urmă, a ales gimnastica. Învăța repede, era făcută pentru acest sport. Avea și o fire docilă și foarte disciplinată, spune fratele campioanei. În 1951, a fost selecționată în lotul național, iar în perioada 1953-1964, a cîștigat șapte titluri de campioană națională absolută și nouă medalii pe aparate. Avea 17 ani cînd și-a fracturat coloana. Erau în cantonament în Poiană cînd a izbucnit incendiul în vila în care erau cazate. Ildiko și Berta au sărit în păturile pe care le țineau pompierii, dar Elena a aterizat pe un morman de zăpadă, de la etajul trei. S-a ridicat, n-avea nimic. Apoi a fugit din spital. După un timp, a observat că are dureri de coloană și s-a întors. O așchie de os îi intrase în măduvă. A stat în ghips pînă la gît cîteva luni, dar s-a refăcut foarte bine, povestește Nicolai, fost colonel la antiaeriană.
Ducele de Edinburgh a cerut bis
Elena a luat în serios gimnastica, chiar dacă începuse să se pregătească tîrziu, la 15 ani. Primul concurs internațional la care a participat a fost Festivalul Mondial al Tineretului din 1951, unde s-a clasat pe locul 5, cu echipa. Între 1954 și 1964, a concurat la două campionate mondiale, două campionate europene și trei jocuri olimpice. La lotul național s-a pregătit cu antrenori legendari: Maria Simionescu, Petre Dungaciu și Caius Jianu. La Campionatul Mondial de la Roma, din 1954, echipa României s-a clasat pe locul 4, iar Elena a ocupat locul 5 la individual compus și 6 la bîrnă. Din medalie în medalie, Elena a ajuns și la Olimpiada de la Melbourne, din 1956. Tînăra de 21 de ani a condus echipa, compusă din Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Mărgărit, Elena Săcălici și Emilia Vătășoiu, către cea mai valoroasă medalie de pînă atunci a gimnasticii românești: bronz la concursul pe echipe. Pe vremea aceea, echipa evolua într-un exercițiu grup. Prezența româncelor a fost atît de impresionantă încît Ducele de Edinburgh, soțul reginei Angliei, prezent în sală, a cerut bis. Organizatorii l-au acordat și, ca să nu se supere nimeni, l-au făcut și celelalte echipe medaliate.
Gimnasta din Brașov a fost foarte aproape de podium la individual compus, clasîndu-se, în final, pe locul 4. După două locuri șase obținute în finala de la sărituri și în cea de la bîrnă, Elena Leuștean avea să facă istorie pentru România, cucerind prima medalie olimpică individuală: bronz la sol. Din acest moment, România a dovedit că are și ea un cuvînt greu de spus în gimnastică.
Clasa Elenei Leuștean nu se discută
După Melbourne, a cucerit trei medalii de argint, la individual compus, sol și paralale, la singura mare competiție de gimnastică artistică organizată vreodată în România, Campionatul European de la București, din 1957.
La ediția CM din 1958 (Moscova), Elena a cucerit cu echipa medalia de bronz (prima medalie a gimnasticii românești la un campionat mondial) și locul 6 la sărituri. Salba de medalii individuale ale Elenei s-a îmbogățit la Europenele din 1959 din Cracovia, cu două de argint, la individual-compus și paralele.
La J.O. de la Roma, în 1960, Elena și-a adăugat o nouă medalie în palmares, un bronz cu echipa Republicii Populare Române. Una din cele mai bune gimnaste ale noastre, Elena Leuștean, se prezintă în acest concurs handicapată de o îndelungată întrerupere a antrenamentului, din cauza unui accident care știm că a obligat-o să-și pună mîna în ghips, se temea Tudor Vornicu, la începutul competiției. Dar Elena, căpitanul echipei și purtătoarea drapelului, a luat un 9,700 la sol, notă mare la acea vreme și foarte mare, în vremurile noastre. Un ziarist de la Corriere dello Sport scria: Formația Elenei Leuștean a reușit să sufle japonezelor medaliile de bronz. În orice caz, clasa Soniei Iovan și a Elenei Leuștean nu se discută. Strălucită în mod special a fost comportarea româncelor la sol. Formate toate la școala Elenei Leuștean, ele au reușit figuri neașteptat de expresive. Cele mai bune note ale echipei au fost, într-adevăr, la sol, dar și la paralele. La bîrnă, sportivele noastre au fost dezavantajate de arbitre, acest adversar neprevăzut, după cum comenta Radu Urziceanu, uimit de marea dificultate a unui salt cu întoarcere 360 de grade la sol, element introdus la acea olimpiadă de gimnastele japoneze și ceva banal în competițiile de azi.
S-a retras la 29 de ani
Un an mai tîrziu, Campionatul European de la Leipzig i-a adus un loc 5 la sol, un loc 4 la paralele și un loc 6 la individual-compus. Elena Leuștean este una dintre puținii gimnaști români care au participat la trei olimpiade. Se pot lăuda cu asemenea longevitate și Dan Grecu și Marian Drăgulescu. Însă la ultima, în 1964, la Tokyo, România a terminat pe locul 6, iar Elena a ocupat la bîrnă doar locul 11. Nu era însă sfîrșitul carierei ei, cu toate că a fost ultima mare competiție la care a concurat. Avea 29 de ani, un copil de doi ani și purta un nou nume, Elena Popescu. La gîtul ei atîrnau 3 medalii olimpice de bronz, o medalie mondială de bronz și 5 medalii europene de argint.
Elena nu le-a păstrat, nu însemnau nimic pentru ea. I se părea mai important să rămînă în memoria oamenilor decît să păstreze niște zdrăngănele, cum le spunea. Și-a continuat viața ca om simplu. La un moment dat, i s-a acordat titlul de Maestră și Maestră Emerită a sportului, iar în anul 2000, i s-a conferit Crucea Națională Serviciul Credincios, clasa a III-a.
Profesoară de educație fizică, cu specializarea gimnastică sportivă, absolventă a ICF din București, promoția 1957, Elena a fost încadrată ca asistent universitar la Catedra de gimnastică a ICF pînă în 1959, cînd s-a transferat la Catedra de educație fizică a Institutului de Construcții Bucuresti, unde, în 1974, a devenit șef de lucrări. De aici a și ieșit la pensie. În decembrie 2007, însă, a aflat că are cancer. Boala a evoluat rapid, a mai apucat însă să fie omagiată la Gala organizată cu prilejul aniversării a 100 de ani de activitate a Federației Române de Gimnastică.
Îl contrazicea pe Bela Karoly
Elena Leuștean a fost o fată frumoasă și nu o dată a fost curtată de admiratori, chiar dacă mîinile ei erau pline de bătături și răni, cu pielea îngroșată de munca la aparate.
La Roma, în 1960, un conte italian a invitat-o la castelul lui. Ea a zis că nu merge decît cu echipa. Antrenorul le-a dat voie și cele șase gimnaste s-au plimbat pe domeniu și cu iahtul. La un moment dat, contele a cerut-o de soție. Ea: «Vino în România și cere-mă acolo!». Bineînțeles că nu l-au lăsat să intre în țară și să ne ia cea mai bună gimnastă, povestește fratele campioanei. În viața ei au fost doi bărbați, care i-au devenit și soți: Victor Teodorescu, campion la pentatlon, și Popescu, funcționar la Ambasada României în Austria. Elena era o fire blîndă și împăciuitoare. Numai cu Bela Karoly nu s-a prea înțeles. A avut o discuție profesională cu Bela și Elena i-a spus că face dresaj cu fetele, nu antrenament. Îi reproșa că e prea dur. Dar uite că soră-mea n-a avut dreptate. Cu disciplină, gimnastele au ajuns departe, crede Nicolai. Prima medaliată olimpic a României s-a stins din viață pe 16 august 2008. Dorința ei a fost să fie incinerată. Cînd priveam vîrtejurile și cercurile de fum de deasupra crematoriului, mi se părea că sînt mișcări desprinse parcă dintr-un exercițiu de gimnastică, ultimul pe acest pămînt executat de fosta campioană a României, își aduce aminte cu emoție Nicolai. Președintele Traian Băsescu a trimis și el condoleanțe și o coroană de flori. Elena venea des la Brașov, la cea mai bună prietenă a ei, Luci Taus. Orașul de unde a plecat a rămas în sufletul ei. Și ea, la rîndul ei, trăiește în sufletul orașului.
Fișa unei mari campioane
Elena Leuștean-Popescu (Teodorescu)
Numele de familie la naștere: Lehniuc (schimbat după refugierea la Brașov în Leușteanu)
Legitimată la Clubul Știință București
Înălțime: 162 cm
Greutate: 58 kg
Născută: 4 iulie 1935 în Cernăuți, Ucraina
1950: Argint-Cracovia-individual compus
1950: Argint-Cracovia-paralele inegale
1956: Bronz-J.O. Melbourne-sol - prima medalie olimpică a României la gimnastică
1956: Bronz-J.O. Melbourne-echipe
1957: Argint- C.E. București-individual compus
1957: Argint-CE București-sol
1957: Argint-CE București-paralele inegale
1958: Bronz-C.M. Moscova-echipe - prima medalie a României la un campionat mondial de gimnastică
1960: Bronz-J.O. Roma-echipe
A fost prima gimnastă din România care a evoluat la sol cu acompaniament muzical: Rapsodia, de George Enescu.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
