Între termele romane și băile moderne sau piscinele ispititoare de astăzi sînt 20 de secole de murdărie
Ne spălăm zilnic, iar atunci cînd mergem la bazin nu o facem din motive de igienă, ci doar pentru plăcerea înotului sau a socializării. Sute de ani, însă, lucrurile nu au stat așa. Oamenii se spălau la comun și mult mai rar decît ne ducem astăzi la frizer, obiceiuri greu de înțeles în secolul obsesiei pentru curățenie. Uneori, pentru baie exista un adevărat cult, alteori era considerată păcat. Uneori era pretext pentru dezmăț, alteori era infracțiune aspru pedepsită. Contactul trupului cu apa are o istorie incredibilă. Iată ce obiceiuri aveau strămoșii noștri și cîtă importanță au acordat băii de-a lungul secolelor.
Termele, cluburi
de socializare
La început, omul s-a spălat în ape curgătoare. Apoi a amenajat spații speciale pentru curățirea trupului cu ajutorul apei. În India s-au găsit căzi vechi de 5.000 de ani. Dar vechii greci și, mai ales, romanii, au fost cei care au dezvoltat o adevărată pasiune pentru baie, construind bazine largi în care se puteau spăla cîteva sute de oameni simultan. Apa era adusă de la mare distanță, prin conducte de lut ars. Dar, evident, nu era tratată cu clor, astfel că îmbăiatul la comun însemna expunerea la microbi. Bogații aveau băi personale, cu căzi adînci din marmură, în care stăteau în picioare, deoarece Hippocrat decretase că nu e sănătos să stai tolănit cît ești în contact cu apa. Tot acest medic faimos sfătuia îmbăiatul cu apă rece, indiferent de anotimp. Grecii antici nu fabricau săpun, însă își curățau corpul cu lut, nisip și cenușă, după care se ungeau cu uleiuri. La Roma, unde prin apeducte intrau zilnic un milion de metri cubi de apă, chiar și aristocrații și intelectualii mergeau la băile publice, unde se derula viața socială a cetății, locuri comparabile cu cluburile de azi. Dezbrăcați, în sălile pline de aburi și oglinzi, se distrau sau făceau filosofie. Uneori, stăteau aici cu zilele, mai ales după ce împăratul Caracalla a decretat program non-stop la terme. Capitala imperiului avea 900 de băi publice (150.000 mp), cea mai mare fiind a împăratului Dioclețian, cu o capacitate de 6.000 de persoane. Baia publică era simbol al puterii.
Igiena, obicei diabolic
În sala numită tepidarium, romanii se relaxau în bazinul cu apă rece și beneficiau de masaj cu ulei. În a doua sală, caldarium, se spălau la propriu, în căzi cu apă fierbinte, încălzite prin podea (sistem numit hipocaust). În laconicum, curățirea trupului continua cu răzuirea pielii cu o lamă de silex. În fine, ultima sală, frigidarium, conținea o pisicină cu apă foarte rece, pentru revigorare. Băile comune erau mixte sau separate pe sexe. Tot romanii sînt cei care au construit primele piscine, prin Gaius Maecenas, în secolul 1 î.H. După invazia vizigoților, care au distrus apeductele și termele, a scăzut interesul pentru baie. În epoca de glorie, băile publice erau focare de boli, dar ceea ce a urmat a fost și mai cumplit. Fără apă, romanii au trecut prin epidemii de ciumă și holeră. Ceva mai tîrziu, reprezentanții bisericii creștine au ținut plebea departe de apă, blasfemiind termele, considerate sedii ale orgiilor. Scăldatul era un păcat, curățirea trupului stîrnea pasiuni murdare, apa era incriminată ca transportor de boli. Mirosurile pestilențiale erau mascate cu parfumuri sau pur și simplu ignorate de cei săraci, obișnuiți cu mizeria. Nu exista canalizare, gunoiul și resturile erau aruncate în rîuri și pe străzi. Oamenii au început să nu se mai spele. Filosofia fără apă era practicată și de mai marii bisericii. În secolul X, episcopul de Augsburg se îmbăia doar la marile sărbători religioase. Mama lui Henric al IV-lea, care va deveni prin sanctificare Sfînta Agnes, practica abstinența totală de la îmbăiere.
Petreceri în cadă
În Europa medievală, băile publice au fost închise. Oamenilor nu le mai rămînea decît să se spele în rîu. Dar și acest lucru le era interzis. La Frankfurt, persoanele care erau surprinse dezbrăcate în ape curgătoare erau condamnate la patru săptămîni de închisoare, numai cu pîine și apă. Europa duhnea. Pînă cînd mirosul urît a ajuns la porțile Vaticanului. Biserica a schimbat foaia, ținînd discursuri moralizatoare despre curățirea sufletului prin curățirea trupului. Băile publice s-au redeschis, dar nu cu bazine, ci cu căzi de o persoană și cu program diferențiat pe sexe. Femeilor le reveneau două zile, restul săptămînii rămînînd exclusiv pentru bărbați. Cei care încălcau programul erau pedepsiți cu confiscarea hainelor și obligația de a ieși pe stradă în pielea goală. Cine accepta să împartă cada cu o altă persoană plătea doar jumătate de bilet. Băile publice au devenit o adevărată afacere. În Parisul sfîrșitului de secol XIII existau 26 de astfel de băi publice pentru cei 70.000 de locuitori. Dar nu pentru mult timp. Sinodul de la Avignon (1441) a interzis clerului și bărbaților căsătoriți frecventarea băilor publice. Iar spălatul în aer liber era o infracțiune. Cei care-i denunțau pe infractori primeau recompense. Îmbăierea a rămas privilegiul celor înstăriți, care aveau parte de căzi luxoase, în care intrau cu tot cu haine și bijuterii. De multe ori, îmbăierea era o petrecere cu musafiri. În aceeași încăpere se montau mai multe căzi. Perechile se îmbuibau cu mîncare și vin, în timp ce muzicanții destindeau atmosfera.
Vremuri murdare
În casele respectabile ale Angliei medievale se făcea baie doar în luna mai, cînd se mai încălzea vremea. În butoiul cu apă caldă se îmbăia întîi stăpînul casei, apoi fiii lui și ceilalți bărbați, după care venea rîndul doamnei, soacrei, rudelor, femeilor și fetițelor. În apa rămasă, se scufundau servitorii. Bolile se transmiteau ușor, numai ciuma a ucis 25 de milioane de oameni. În secolele următoare moda nespălării a fost impusă chiar de suverani. Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră prin mărturisirea: Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl!. Ludovic al XIV-lea nu s-a îmbăiat complet decît de două ori în viață. El se ștergea doar pe mîini și pe față cu un prosop umed. La fel de certată cu săpunul era și doamna de Pompadour, care, pentru a se scărpina de păduchii care-i mișunau sub perucă, folosea o baghetă de aur, terminată cu o gheară de maimuță. Un secol mai tîrziu, lumea a beneficiat din nou de băi publice. În Franța secolului XVIII, se puteau livra la comandă căzi cu apă minerală sau simplă. După 1850, casele au început să fie dotate cu băi de tinichea sau cupru. Nu exista o cameră specială, săracii făceau baie în bucătarie, iar bogații în dormitor. La început de secol XX, toată lumea avea sală de baie acasă, cu dușuri improvizate sau căzi de fier sau de porțelan frumos pictate. Civilizația băii personale a evoluat vertiginos. Astăzi, cînd baia e amenajată și decorată cu obiecte de calitate, considerate piese de mobilier, cînd nu mai concepem nici măcar o zi fără să ne scufundăm în apă caldă, putem spune că ne-am întors pe vremea romanilor. Iar ce s-a întîmplat între antichitate și prezent nu e decît o mare mizerie.
Cum se spălau vechii arabi?
În timp ce Europa medievală stătea nespălată, la arabi, lucrurile stăteau cu totul altfel. Mahomed însuși a încurajat dezvoltarea băilor, numite hammam. Țineau atît de mult la obiceiul scăldatului încît, după cucerirea Alexandriei, arabii au încălzit apa termelor cu pergamente și papirusuri din faimoasa bibliotecă. Înainte de a intra în moschee, credincioșii arabi erau obligați să treacă pe la hammam. Practicile religioase i-au salvat astfel de multe epidemii. Femeile, însă, nu aveau voie să se dezbrace, deci nici să se scalde la un loc cu bărbații. Interdicția era anulată doar dacă femeia era bolnavă sau lăuză. Rușii din secolul XI se îmbăiau în căzi de lemn, apoi se biciuiau cu urzici, iar la sfîrșit se aruncau în apă rece. La acea vreme, rușii se spălau mai des decît europenii, un motiv fiind și acela că prin scufundare în apă alungau duhurile rele. Sub presiunea acestei superstiții, rusoaicele au ajuns să fie primele femei care au născut în apă.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
