Povestea Bibliei

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 18.04.2014

• Cele mai vechi exemplare din cartea de căpătîi a creştinilor au fost descoperite în peşterile de la Marea Moartă l Textele sacre arată că Evanghelia după Marcu a fost scrisă la scurt timp după moartea şi Învierea Mîntuitorului

Biblia este cea mai importantă şi preţuită carte din lume. Patru miliarde de oameni consideră că textul ei este sacru. Este cartea cu cel mai mare succes de librărie, fiind tipărită în peste 2.400 de limbi. Cea mai citită carte a tuturor timpurilor este şi cea mai controversată. Aceasta deoarece nu există un manuscris unic, o primă ediţie. Dimpotrivă, cartea de căpătîi a creştinilor, aşa cum o cunoaştem astăzi, a fost scrisă de mai mulţi autori, unii rămaşi anonimi. Nu se ştie exact nici în ce perioade s-au scris fragmentele ei, iar unii comentatori se întreabă cît este relatare şi cît ficţiune. Biblia cuprinde şaizeci şi şase de cărţi canonice diferite şi este structurată în două părţi mari: Vechiul şi Noul Testament. Vechiul Testament este format din 39 de cărţi, iar Noul Testament din 27. Biblia are origini milenare, dovedite de manuscrisele descoperite de-a lungul timpului. Cele mai importante sînt aşa-numitele Manuscrise de la Marea Moartă, conţinînd scrieri din Vechiul Testament atribuite unui grup izolat de creştini, aproape necunoscut. Misterul se adînceşte dacă adăugăm şi evangheliile după Baraba, Petru, Filip, Iuda sau Maria Magdalena, care dacă ar fi dovedite, ar pune într-o lumină cu totul nouă întîmplările din viaţa Mîntuitorului. Oricum ar arăta Biblia completă, deocamdată avem numai una şi, de mii de ani, ne ghidează vieţile, sădindu-ne credinţa în Dumnezeu şi speranţa în Înviere.

O carte care s-a scris în 1.500 de ani
Vechimea primelor scrieri din Biblie merge pînă acum 3.500 de ani, perioadă din care ar data Legile lui Moise. Totuşi, specialiştii au mai multe teorii: scripturile ebraice au fost scrise, între secolele VIII şi VI î. H. sau ar fi mai recente (secolele IV-II î. H.) sau din epoca elenistică (nu înainte de secolul II sau I), deci cu puţin timp înainte să se nască Iisus. Copii ale acestor cărţi biblice sau fragmente din ele au fost găsite printre Manuscrisele de la Marea Moartă. Datarea făcută cu carbon 14 (carbon radioactiv) şi paleografia (studiul textelor vechi) confirmă că manuscrisele cele mai vechi provin din perioada cuprinsă aproximativ între anii 200 î. H. şi 100 d.H. Trebuie să luăm în considerare faptul că primele cărţi ale Bibliei au fost scrise pe materiale degradabile. Prin urmare, nu ne putem aştepta ca scrierile originale din timpul lui Moise, Iosua, Samuel şi David să mai existe. Trebuie să acceptăm că textele ajunse pînă la noi au fost copiate de nenumărate ori încă din perioada cînd Biblia, în integralitatea ei, încă nu fusese terminată. Aceasta deoarece textele sacre erau folosite. Fără un motiv întemeiat, nimeni nu s-ar fi ostenit să le copieze. Odată cu transcrierea Vechiului Testament, proces care a durat circa 1.500 de ani, cei ce copiau au fost nevoiţi să adapteze textul conform noului vocabular şi noilor reguli gramaticale. Astfel că Biblia pe care o citim astăzi, deşi a păstrat esenţa celor dintîi scrieri, este departe de ceea ce citeau iudeii precreştini.

Mai mulţi autori, o singură credinţă
Se apreciază că Vechiul Testament are circa 100-150 autori diferiţi, provenind din intelectualitatea aflată în serviciul conducătorilor politici, dar şi clerici. Cărţile Vechiului Testament au fost publicate separat şi adunate în secolele I-II e.n. în prima Biblie, Tanach. Vechiul Testament reprezintă, în mare, traducerea grecească a textului sacru ebraic. A doua parte a Bibliei creştine actuale este numită Noul Testament, alcătuit din cele patru Evanghelii plus Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, Epistolele catolice şi Apocalipsa. Numai 8 din cele 27 de cărţi din Noul Testament sînt scrise în mod cert de autorii cărora le sînt atribuite. Dar cine sînt cei care au scris Biblia? Cei mai mulţi creştini consideră Biblia ca avînd origine supranaturală, fiind cuvîntul revelat al lui Dumnezeu, sau că autorul ei este Dumnezeu însuşi, bazîndu-se pe mai multe citate din Biblie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu“, „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt“. Însă cei mai mulţi specialişti consideră că Biblia a fost scrisă de oameni. Autori au fost nu doar redactorii iniţiali, ci şi scribii care au copiat textul de la o generaţie la alta, cu adăugiri. Totul cu bună credinţă, însă se pune întrebarea dacă şi ei, copiatorii, au fost inspiraţi de Dumnezeu. Ceea ce ştim cu siguranţă este că autorii erau regi, pescari, preoţi, oficiali din guvern, fermieri, păstori şi medici. Din toată această diversitate, în mod extraordinar, a rezultat o unitate incredibilă, ceea ce demonstrează că, într-adevăr, aceşti oameni au fost îndrumaţi de Dumnezeu. Biblia nu se contrazice pe sine şi nu conţine erori. Toţi autorii prezintă perspective diferite, însă proclamă acelaşi Dumnezeu adevărat şi aceeaşi cale spre mîntuire.

Şapte suluri cu scrieri sfinte
Manuscrisele de la Marea Moartă reprezintă cele mai vechi capitole ale Bibliei. Misterul lor este departe de a fi descifrat în întregime, ceea ce dă naştere la multe speculaţii şi teorii. Manuscrisele au fost descoperite în Deşertul Iudeii, în 1945 sau 1947, data nu e sigură, de către Mohamed eb-Dib, un tînăr beduin care-şi pierduse o capră. Căutînd-o, a ajuns într-o grotă în care a găsit nişte suluri din piele învelite în pînză şi închise în oale de lut. A încercat să le vîndă unui anticar din Betleem, dar n-a obţinut preţul propus, aşa că beduinul a ajuns cu manuscrisele la un cizmar, în speranţa că i le va cumpăra pentru pielea lor. Cizmarul Halila Iskander, cunoscut şi sub numele de Kando, a realizat că se afla în faţa unor manuscrise vechi şi l-a anunţat pe Atanasie, stareţul mănăstirii Sfîntul Marcu. Acesta nu cunoştea limba manuscriselor, dar şi-a dat seama că sînt foarte valoroase din faptul că proveneau din regiunea Qumran, nelocuită de secole, fapt ce oferea garanţia vechimii lor. Creatorul Statului Israel, David Ben Gurion, l-a însărcinat pe profesorul E.L. Sukenik să facă rost de sulurile de piele. La acea vreme, dealurile cu grote din regiunea vestică a Mării Moarte se aflau sub stăpînirea regatului iordanian. Sulurile au ajuns astfel la Universitatea Ebraică din Ierusalim, unde au început să fie studiate cu metode ştiinţifice. Cărţile biblice descoperite în grotele de la Qumran aparţin, toate, Vechiului Testament şi au fost scrise în ebraică şi aramaică, între 250 î.H. şi 70 d. H. Documentele au o uriaşă importanţă pentru istoria Bibliei. Scrierile conţin cea mai completă copie a cărţii lui Isaia, texte de rugăciuni, interpretări biblice, fragmente de poezii, texte de înţelepciune.

Esenienii, enigmaticii autori ai manuscriselor
Această descoperire întîmplătoare a declanşat cea mai mare campanie arheologică din secolul XX, fiind considerată cea mai importantă, de la descoperirea în 1844 şi în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mănăstirea Sfînta Ecaterina de pe Muntele Sinai. În următorii nouă ani, au fost cercetate circa 300 de peşteri, în 11 dintre ele s-au mai găsit şi alte manuscrise. Peste 15.000 de alte documente scrise pe piele, papirus şi aramă au fost descoperite în grotele din zonă, toate avînd legătură cu creştinismul. Întreaga comoară constă în 30% manuscrise biblice, 30% texte religioase diverse şi 15% fragmente manuscrise minuscule şi indescifrabile. Nu se ştie însă cîte manuscrise s-au pierdut în perioada cînd căutau şi păstorii seminomazi, care nu ştiau să mînuiască sulurile fără să le deterioreze. Cele şapte manuscrise din prima peşteră sînt cele mai importante. La studierea lor au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetători ai artei antice. Cea mai importantă chestiune este cea a originilor esenienilor, despre care se bănuieşte că au fost evrei care au fugit din Ierusalimul corupt. Textele descoperite spun că ei ascultau de „Învăţătorul Dreptăţii“ şi îşi spuneau „Drepţii“, „Aleşii lui Dumnezeu“, „Fiii Luminii“, „Fiii Cerului“ şi-l aşteptau pe Mesia. Esenienii aveau calendarul şi sărbătorile lor (care se deosebeau de cele evreieşti), dispreţuiau bogăţia şi plăcerile simţurilor, se rugau laolaltă şi studiau zi şi noapte scrierile sfinte. Secta nu a numărat niciodată mai mult de 4.000 de membri. Însă, despre esenieni nu se spune niciun cuvînt în Evanghelie. Nici numele Qumran nu figurează în Biblie şi nici în vechea toponimie a Palestinei.

Comoara încă negăsită
Pe lîngă importanţa culturală, unul din manuscrise conţine veşti despre o comoară ascunsă: tone de aur şi de argint. Este vorba despre misteriosul manuscris de aramă. Descoperit în martie 1952, manuscrisul de aramă este unic prin felul în care a fost scris, nu pe o bucată de piele sau pe un papirus, cum se obişnuia în trecut, ci pe un strat subţire de aramă, lung de 2,5 metri. Textul vorbeşte despre cele 64 de ascunzători ale unei comori: vase şi haine scumpe, esenţe preţioase care au fost ascunse acum 2.000 de ani în diverse grote, morminte şi tuneluri secrete. O altă parte a comorii este compusă din monede: manuscrisul pomeneşte despre 608 vase pline cu argint şi alte 619 vase pline cu aur şi argint. în total, cam 65 de tone de argint şi 36 de tone de aur. Adevărata valoare a comorii este foarte greu de stabilit, pentru că în manuscris se vorbeşte despre „taleanţi“, o măsură care ar putea defini atît greutatea, cît şi valoarea. Amplasarea comorii este descrisă în termeni destul de clari. De pildă, „în mormîntul lui Ha-Kippa, pe drumul care duce de la Ierihon la Sokokah, îngropaţi la 7 coţi: 32 de taleaţi“. Niciuna dintre expediţiile care au plecat în căutarea comorii nu a avut succes. Mai ştim din textul manuscrisului de aramă că bogăţiile fuseseră ascunse în anul 68 d.H., pe cînd romanii au traversat Qumranul, pentru a asedia Ierusalimul. Documentul de aramă furnizează, de asemenea, detalii preţioase legate de existenţa unei hărţi care ar oferi şi mai multe informaţii: „În camera subterană, care a fost construită la nord de Kohlit şi a cărei intrare se află orientată spre nord, se află nişte morminte: în ele este ascunsă dublura acestui text şi un inventar al comorii, obiect cu obiect“.

Papirusul cu notiţele apostolului Marcu
Manuscrisele au condus la discuţii pătimaşe legate de originea şi a izvoarele creştinismului, dar şi de viaţa lui Iisus. O serie de cercetători consideră că textele de la Qumran sînt similare pildelor şi învăţămintelor propovăduite de Mîntuitor. Activitatea Lui de început şi recrutarea primilor discipoli s-au petrecut în regiunea învecinată Qumranului, unde Ioan Botezătorul îşi exercita misiunea. Cercetătorii presupun că Ioan Botezătorul şi Iisus au fost, cel puţin temporar, membrii acestei secte. Iisus a fost identificat cu „Învăţătorul Dreptăţii“. Însă, dincolo de secretomania specialiştilor care abia după 50 de ani au publicat textele în integralitatea lor, descoperirea de la Marea Moartă are o importanţă fundamentală în creştinism. Un fragment minuscul, cu dimensiuni de aprox. 4/5 cm, conţinînd versetul 6: 52-53 din Evanghelia după Marcu, este singura evidenţă clară, care leagă Evangheliile de perioada apostolică, pe care oamenii de ştiinţă o numesc perioada Martorilor Oculari. Spre deosebire de restul documentelor, acest fragment este singura scriere creştină păstrată pe papirus. E posibil ca Evanghelia după Marcu, prima Evanghelie şi model pentru celelalte, să fi fost iniţial o colecţie de notiţe ale lui Marcu în timpul predicilor lui Petru. Ulterior ucenicii lui Marcu au alcătuit o scriere completă, care a devenit prototipul Evangheliilor. Conform caligrafiei, fragmentul datează din jurul anilor 40 d.H., deci foarte curînd după Învierea Mîntuitorului.

Qumran sau Gomora?
Unii cercetători sînt de părere că denumirea Qumran este traducerea arabă a denumirii ebraice Gomora. De altfel, Sodoma şi Gomora au fost plasate în apropierea Mării Moarte, presupunîndu-se că explozia care a distrus oraşele a cauzat şi o rupere a malului sudic al mării, ceea ce a produs inundarea lor. Localnicii mai numesc Marea Moartă şi „Marea lui Lot“, singurul om căruia i s-a permis să părăsească Sodoma, împreună cu familia sa, cu condiţia să nu se uite înapoi. Soţia lui a nesocotit porunca divină, a privit înapoi şi s-a transformat într-o coloană de sare. Înainte de catastrofă, valea era fertilă şi foarte populată. Conform istoricului I.M.Blake, apa din izvoarele de lîngă Marea Moartă este contaminată şi astăzi de substanţe radioactive.

„Facerea“ n-a fost scrisă de preoţi
Un algoritm dezvoltat de o companie israeliană de software a oferit noi indicii despre multiplii autori ai Bibliei. După manieră şi numele pe care i l-au atribuit lui Dumnezeu, s-au identificat mai multe condeie. O parte a textelor are autori preoţeşti, cealaltă parte aparţine unor autori care nu au legătură cu clerul. Algoritmul a confirmat aceste două categorii de autori. Cu cîteva excepţii. De exemplu, primul capitol al Facerii era considerat de către cercetători ca fiind opera autorului „preoţesc“, însă software-ul l-a clasat ca fiind scris de non-preoţi.

Din ebraică, în toate limbile Pămîntului
Scrierile vechi erau în ebraică şi aramaică, limba vorbită şi de Iisus, cele din Noul Testament, în greacă, limbă de largă circulaţie în epocă. Dar nu era greaca vorbită de Platon şi Aristotel, ci dialectul comun. Doar Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba aramaică. După ediţiile greceşti, Biblia a fost tradusă în toate limbile Pămîntului. Prima traducere integrală a Bibliei în limba română a fost tipărită în 1688. Cea mai cunoscută traducere aparţine preotului Dumitru Cornilescu. Deşi iniţial a fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română, ulterior, această versiune a fost respinsă. BOR a generat, la rîndul ei, mai multe traduceri de-a lungul timpului, fie integrale fie parţiale, ale Sfintei Scripturi: Biblia „Carol al II-lea“, Palia de la Orăştie, „Biblia pe versuri tocmită“.

Despre ce e vorba în Biblie?
Vechiul Testament este istoria unui popor, iar Noul Testament, istoria unui om care a împlinit profeţiile Vechiului Testament, trăind o viaţă fără păcat, murind pentru a învia şi a deveni astfel Mîntuitorul nostru. Iisus este personajul central al Bibliei. Vechiul Testament prezice venirea Sa, iar Noul Testament certifică faptul că viaţa lui a fost cel mai important eveniment istoric din lume. De fapt, ce ne povesteşte Biblia? Că Dumnezeu l-a creat pe om, omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi întreaga lume, de atunci, poartă blestemul păcatului originar. Însă omenirea îşi poate răscumpăra acest păcat prin Iisus Hristos. El a acceptat să fie biciuit, umilit şi răstignit, a murit şi a înviat din morţi. Moartea lui Hristos este baza unui nou legămînt (testament) cu lumea. Toţi cei care au credinţă în Iisus vor fi mîntuiţi de păcat şi vor avea viaţă veşnică. După învierea Sa, Iisus i-a trimis pe ucenicii Săi să răspîndească în întreaga lume vestea bună despre viaţa şi puterea Lui de a-i mîntui pe oameni. Ucenicii au călătorit prin Asia Mică, Grecia şi Imperiul Roman. Prin părţile noastre, a ajuns Apostolul Andrei, Întîiul Chemat. Noul Testament se încheie cu profeţia întoarcerii lui Iisus pentru a judeca lumea necredincioasă şi a elibera creaţia din blestem.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: