„Am crescut la gura minei din Roşia Montană“

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Foto Bogdan Bălaș

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 27.09.2013

• Elena Şoit, născută în Roşia Montană, a venit la Braşov să se facă strungăriţă
• Roşianca nu vrea să-i fie distrusă comuna natală şi speră că se va relua mineritul după vechile metode, aşa cum s-a făcut şi în familia ei

„Sînt moaţă şi mi-am petrecut copilăria la gura minei din Roşia Montană“. Aşa începe povestea Elenei Şoit, o bătrînică de 74 de ani născută şi crescută în comuna în care locuitorii calcă pe aur. A venit în Braşov, a fost strungăriţă la Steagu’, iar acum că e pensionară i-au rămas amintirile despre ceea ce a fost cîndva frumoasa şi prospera Roşia Montană. Nu poate rămîne indiferentă la ceea ce se întîmplă cu satul natal şi urmăreşte cu sufletul la gură tot ce apare nou în legătură cu controversatul proiect care urmează să schimbe geografia şi sănătatea României în schimbul unui pumn de dolari. Elena e om dintr-o bucată: „Nu sîntem proşti, nici lacomi. Nu ne distrugem pămîntul strămoşesc!“.

O căruţă cu minereu aurifer

Elena este singura roşiancă din Braşov. Mai locuieşte aici şi o soră de-a ei, dar acum e plecată în Italia. Îi ştie pe toţi din sat, ştie cîţi au mai rămas şi pe unde au ajuns cei care au plecat. Aşa că, dacă ar fi să căutăm în Braşov un localnic născut în Roşia Montană, numai pe ea am găsi-o. „Noi eram peste un deal şi un islaz de centrul comunei, aproape de gura minei. Făceam 5 kilometri pînă la şcoală. Erau trei şcoli în comună şi erau şi copii unguri, dar ne înţelegeam foarte bine. Am avut o copilărie fericită în Roşia“, îşi aminteşte pensionara. A venit pe lume ca al doilea copil din cei nouă ai familiei minerului Şoit, om muncitor, înstărit şi respectat în comunitate. „Pînă la comunişti, tata ne-a ţinut cu aurul pe care-l scotea din bolovani. Lua piatră din dealul Chernic. Era plin Chernicul de aur. Şi Cetatea, la fel, dar acum unul e terminat, dacă mergi acolo plîngi. Cu sapa şi tîrnăcopul scotea tăticul piatra. O căruţă de minereu pe care o ducea la şteampuri. Puţini aveam şteampuri, adică nişte săgeţi care măcinau piatra, acţionate de o moară de apă. Cam o zi era bătută piatra pe fier. Eu mergeam cu mama să-i ducem de mîncare şi-l vedeam cum ciuruia cu şaităul. Pe urmă steriliza cu mercur şi rămînea aur curat, fără impurităţi. La mercur îi ziceam cişinău sau nu mai ştiu cum, cred că era cuvînt unguresc“, povesteşte Elena vechiul proces tehnologic de obţinere a aurului din pămînt. Demodat şi anevoios, dar extrem de eficient, nepoluant şi fără să pună în pericol viaţa nimănui. Tatăl Elenei a trăit pînă la 80 de ani.

„Tata ne-a crescut cu 2-3 grame de aur pe săptămînă“

În perioada interbelică, ani din care datează povestea Elenei, „toţi erau particulari“. Extrăgeau aurul prin forţe proprii, iar cîştigul era consistent. Aşa se face că în Roşia Montană veniseră toate neamurile să sape după aur, maghiari, germani, slovaci, evrei, şi toţi au făcut avere. Elena îşi aminteşte că uzina era a unui patron pe nume Gritta. Comuna devenise un orăşel cochet, iluminat, cu cazino, cinematograf, teatru şi sală de bal cu oglinzi veneţiene şi grădină de vară în care cînta fanfara. După ce aurul era extras şi purificat, minerul se ducea cu el la bancă şi îl preschimba în bani. „Cu 2-3 grame de aur pe săptămînă ne-a crescut tata şi a ţinut gospodăria. Trăiam cu 1.400.000 de lei, dar banii erau alţii. De la bancă pleca la băcănie şi lua zahăr, făină, ulei. Aveam porci, găini, vaci de lapte, oi, boi“, spune pensionara care îşi aminteşte că aurul nu era cum zic specialiştii de azi, ci „ca firişoarele în piatră“. După naţionalizarea din 1948, tatăl Elenei s-a angajat la stat, ca lemnar, „adică făcea protecţiile de lemn la înaintarea galeriilor. După opt ore de şut, cosea iarba şi făcea treburile gospodăriei. Dar cu aurul s-a terminat, nu mai avea voie să aducă acasă. Cei 3-4 proprietari au dispărut. La 50 de ani s-a pensionat, că aşa e în minerit, oamenii se pensionează devreme. N-a lucrat la abataj, n-a înghiţit praf, dar tot a făcut silicoză. Era şi un sanatoriu pentru bolnavii de silicoză, la Cîmpeni, dar s-a desfiinţat. Mureau minerii de tineri, Roşia Montană era satul cu cele mai multe văduve“.

Mineri bătuţi şi omorîţi

Înainte de naţionalizare, erau mai multe mine în Roşia. Cea mare avea două intrări şi a devenit de stat, iar cele mici au fost închise. Pînă în 1970, s-a lucrat în subteran, după care s-a trecut la exploatarea de suprafaţă, în cariere. Elena a intrat şi ea în vechile galerii pe cînd era copil şi s-a speriat fiindcă a văzut ceva, ca un taur, în Mina Colţi. „Erau multe legende în Roşia şi o fi funcţionat autosugestia. În orice caz, se spunea că prin mine umblă Vîlva Văii, adică o mireasă înaltă“, povesteşte amuzată pensionara. Cei care aveau aur erau obligaţi să-l declare. Cine n-o făcea, era bătut şi întemniţat. „Îţi puneau ceasul în curte şi imediat ţiuia dacă era aur pe o rază de cîţiva metri. Îl găseau şi-n gură de şarpe. O femeie l-a ascuns într-un borcan, sub lemnele din curte. Erau 8 kilograme de aur. Miliţienii au arestat-o, dar în drum spre închisoare, femeia şi-a tăiat venele. Nu s-a bucurat de avere, aurul e blestemat“. Pe toţi foştii particulari îi controlau şi-i anchetau, şi pe tatăl Elenei l-a chemat la Poliţie. „Am un văr care a făcut puşcărie fiindcă n-a vrut să spună unde e aurul. A murit acolo, săracul, dar tot n-a zis nimic. Sau poate nici n-avea ce să zică“. Fraţii Elenei au lucrat cu toţii la mină. Ionel şi Nicolae nu s-au mai dus la şcoală după şase clase, s-au angajat motorişti. Ei erau cei care conduceau locomotiva care transporta vagonetele cu minereu. Copiii lor tot la mină au lucrat. „Tata a lăsat cu limbă de moarte să nu mai lucreze nimeni sub pămînt din neamul nostru. Dar uite că tot la mină sînt şi nepoţii mei. Unul are silicoză, dar lucrează şi acum la mină. Cică ia probe pentru Gold“, mărturiseşte Elena.

22 de ani la strung

„Am terminat şase clase, pe urmă m-am dus la şcoala profesională din Zalău, să mă fac strungăriţă. 30 de fete am plecat din Roşia. Ce era să facem, acasă n-aveam unde să lucrăm“, povesteşte Elena despre anii ’50 de parcă ar fi situaţia de azi. „A venit mama la mine şi mi-a zis: Hai acasă, să nu te mai văd în salopetă! Dar eu mi-am văzut de şcoală şi nu regret. În ’54 m-au repartizat la oraşul Stalin, la Steagul Roşu. Pe-atunci, uzina avea doar cîteva hale: şasiu, strungărie, turnătoria de fontă, sculăria şi normalizatele. La normalizate am lucrat eu, în trei schimburi, dar am fost bine plătită, am avut satisfacţii şi am fost apreciată pentru muncă. Aveam un strung cît o maşină de cusut, la care făceam piese mici pentru camioane. Aveam şi cazare gratuită, la căminul de fete care era lîngă uzină. Ne-au dat şi salariu în avans. Eram mai multe fete din Roşia, dar numai eu am ieşit la pensie de aici“, spune roşianca, amintindu-şi că, la angajare, directorul uzinei era Rădoi, soţul Licăi Gheorghiu. După 22 de ani la strung, a mai lucrat încă 12 la CTC. A ieşit la pensie în 1990, „ca să las locul şi altora“. Steagul Roşu avea 23.000 de angajaţi, dintre care 8.000 erau femei. Elena a fost preşedinta femeilor pe uzină şi fiindcă muncea bine, a primit 15 ani la rînd medalia de fruntaş în întrecerea socialistă. „Iar la cinci ani, primeam Ordinul Muncii. Am fost dată şi la ziarul uzinei care era pentru mine ca o a doua familie. Eram divorţată, munceam şi cîte două norme“. Iar cînd avea concediu, se întorcea acasă, în Roşia Montană, la căsuţa din vîrful dealului de aur.

„Cine fură aur, moare nebun!“

Chiar zilele trecute a fost în Roşia, să-şi vadă fratele şi mormintele părinţilor. „Acum o lună au scos morţii, am auzit că pe unii i-au desfigurat. La noi sînt vreo şapte cimitire. Nu ştiu ce să fac, părinţii mei sînt morţi de 50 de ani. Mulţi roşieni sînt în aceeaşi situaţie, ce mai găsim din morţii noştri? O să se lucreze peste ei“, spune femeia profund tulburată. E supărată că oamenii pe care-i ştia s-au mutat în noul cartier de la Alba Iulia, ridicat de compania minieră care le-a cumpărat casele la preţuri exorbitante. „Umblau ca nebunii, din casă în casă, să îi convingă pe oameni să vîndă. Acuma Recea e un cartier luxos de şomeri, că nimeni n-are serviciu. Iar în casele lor cresc bălării şi copaci. În zona mea, nu prea s-au lăsat convinşi oamenii. Nici nepotul meu, minerul, n-a vrut. Şi-a pus în geam: «Această casă nu e de vînzare». El vrea să lucreze la mină, mai departe. Ce să zic, lumea e tot mai puţină. Copila lui e în clasa I şi are doar doi colegi“, spune Elena ultimele noutăţi din Roşia. Cît despre protestele care au cuprins întreaga ţară, Elena are o poziţie clară: „Tineretul e dornic să muncească în mina din Roşia, nu în alte părţi. Să se redeschidă mina şi să se revină la metodele vechi. Nu s-a auzit niciodată la Roşia de cianuri, dar aur tot am scos. Cît a fost mina, au fost ceva accidente, dar nicio grevă. Oamenii erau mulţumiţi, Ceauşescu venea pe-aici calm. Nu sînt de acord ca Roşia Montană să devină o gaură neagră, să pierdem natura şi istoria scrisă de străbunii noştri. Of, dacă tîmpiţii ăştia ar fi români, ar judeca altfel“, crede bătrînica, bulversată de cîte controverse a stîrnit proiectul companiei canadiene care a pus ochii pe aurul românesc. Ea speră ca guvernanţi să fie înţelepţi şi să ia o decizie bună pentru toţi românii, şi cei de azi, şi cei de mîine. „Iar Goldul să nu uite că la noi în Roşia circulă o vorbă veche: «Cine fură aur, moare nebun!»“.

Pro şi contra proiectului Roşia Montană

• La Roşia Montană se află cel mai mare zăcămînt aurifer din Europa şi unul dintre cele mai mari din lume. Se estimează că ar fi aici încă 300 de tone de aur şi de vreo cinci ori mai mult argint, plus multe alte metale rare, extrem de valoroase. Numai că România nu are bani pentru a le extrage. Statul Român a închis mina în 2006, fiindcă devenise nerentabilă. Momentul a fost prielnic pentru o companie canadiană care, încă din 1995, a pornit demersurile pentru o investiţie uriaşă în Roşia Montană. Începînd cu 2006, Roşia Montana Gold Corporation, la baza căreia stă un canadian de origine română, Frank Timiş, a făcut public proiectul propus pentru exploatarea aurului. Şi de aici a început scandalul. Promisiunile companiei sînt atractive, iar proiectul e profesionist, întocmit pe baza a nenumărate studii, realizate şi auditate de somităţi internaţionale. Principalul avantaj al implementării proiectului este crearea de mii de locuri de muncă, la standarde internaţionale, ceea ce ar salva întreaga economie a zonei. La bugetul României, ar ajunge la sfîrşitul celor 17 ani de exploatare, circa 4 miliarde de dolari, sumă deloc neglijabilă. Numai că lista riscurilor este mult mai lungă. Membri ai Academiei Române au arătat cu argumente ştiinţifice că proiectul e periculos. Cele patru cariere vor schimba geografia locului, natura va dispărea, cu tot ce e în ea, vegetaţie şi faună. Folosirea cianurilor este un procedeu modern de extragere a aurului, dar ne expune unui posibil accident ecologic, mult mai grav decît cel din 2000, cînd ruperea unui baraj al iazului de decantare de la Baia Mare a dus la poluarea cu cianură a Tisei şi a Dunării. Deşi experţi de la mai multe universităţi susţin că barajul va rezista chiar şi la cutremure de 8 grade pe scara Richter, nimeni nu e convins că otrava nu va ajunge să inunde zona, lăsînd în urmă un pustiu, ca după bomba atomică. Importantă este şi precauţia specialiştilor cu privire la consumarea nesăbuită a întregii rezerve de minereu aurifer a ţării. Localnicii vor să muncească, specialiştii contestă proiectul. Partea proastă e că firma RMGC deţine încă din 1999 licenţa de concesiune pentru exploatare a minereurilor de aur şi argint din perimetrul Roşia Montană. Îi mai trebuie doar cîteva avize şi aprobări şi ar putea să treacă la materializarea proiectului. Mai cu seamă că nici Comisia Europeană nu are obiecţii. RMGC a investit enorm pînă acum, chiar dacă mai mult în lobby, siguri că vor cîştiga bătălia. Au cumpărat 80% dintre cele 794 de gospodării aflate în zona de impact a proiectului. I-au mutat pe oameni în cartiere noi şi promit să le mute şi bisericile şi sediile autorităţilor. Au făcut cercetări şi prospecţiuni şi le-au promis roşienilor rezolvarea tuturor dorinţelor. Spun că vor conserva vechile galerii romane, că vor reîmpăduri, că vor neutraliza cianura pînă la o concentraţie aproape inofensivă. Guvernul pare şi el să creadă în aceste vorbe, pentru că au acceptat legea făcută special pentru Gold Corporation. Românii însă nu sînt creduli. În fiecare oraş, în fiecare zi, protestatarii cer natură, nu cianură. Adversari ai proiectului sînt şi roşienii care refuză să-şi părăsească locuinţele. Fără semnătura fie şi a unui singur localnic, proiectul se anulează. În condiţiile în care statul român, care a închis 500 de mine în ultimii 15 ani, nu îşi permite nici măcar tehnologia pentru epurarea apelor acide din zonă, fără a mai pomeni de prezervarea patrimoniului istoric sau de investiţii în dezvoltarea durabilă a zonei, proiectul canadian este prezentat ca o mină de aur pentru economia zonei şi chiar a ţării. Despre otrăvuri şi pierderi se vorbeşte mai mult în media şi în stradă. Parlamentul oscilează între interesele politicienilor. Ţara oscilează între otravă şi sărăcie.

Muntele de aur al Europei

• Roşia Montană este o comună din judeţul Alba în care, încă din antichitate, s-a practicat exploatarea aurului şi argintului. Dacii au filtrat aurul aluvionar cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul rîurilor. Aproape toate rîurile din Apuseni conţineau aur, ba chiar şi Argeşul, Dîmboviţa, Oltul, Siretul. Apoi, s-a trecut la galerii subterane. Prima menţionare a localităţii datează din anul 131 d.Hr., Roşia Montană fiind pomenită sub numele de Alburnus Maior pe una dintre plăcuţele romane de lemn cerat descoperite în mina Sfîntul Simion din Ohaba (Alba). Conform însemnărilor vremii, împăratul Traian s-a întors la Roma cu o pradă de război de 500 de tone de aur şi 950 tone de argint, cu care a salvat imperiul de la faliment. Practic, romanii au vrut nu Dacia, ci Roşia Montană. Traian a fost atît de încîntat, încît a prelungit serbările şi jocurile cu gladiatori la 123 de zile, cifră record în toată istoria Romei. După retragerea romanilor, a rămas destul aur la Roşia Montană, astfel că mai tîrziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au jefuit mai departe zăcămintele de aur. Puţini români ştiu că oraşe prospere de astăzi ca Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg sau Moscova au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele de la Roşia Montană. În Evul Mediu, localitatea s-a numit Valea Roşie, Rubeo Flumine, Rothseifen, Rotbach sau Verespatak, pînă în anul 1592, an în care apare prima atestare documentară a numelui de Roşia Montană. După 1948, cînd toate exploatările private au fost naţionalizate, extracţia metalelor preţioase a continuat în mina de stat, mineritul rămînînd ocupaţia de bază a roşienilor. Din 1970, s-a renunţat la exploatarea în galerii şi au fost amenajate primele cariere. Cianurarea se făcea la Baia de Arieş, iar procesarea finală la Baia Mare. Tehnologia învechită, lipsa investiţiilor şi a unui plan de dezvoltare au dus la închiderea minei în anul 2006. La acea dată, rapoartele oficiale arătau că filoanele principale de aur şi argint fuseseră epuizate, întreaga cantitate de aur rămasă la Roşia Montană fiind estimată de statul român la circa 30 de tone. Canadienii de la Gold Corporation au găsit peste 314 tone, dar promit că vor scoate nu mai mult de 245.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: