De-a lungul secolelor, canoanele frumuseții feminine au fost întruchipate de femei celebre
Frumusețea e atributul femeilor. Idealul frumuseții, proporțiile magice, trăsăturile perfecte pot fi găsite numai printre reprezentantele sexului frumos. Însă, de-a lungul timpului, criteriile, percepțiile, gustul estetic s-au schimbat atît de mult încît astăzi ne este greu să le considerăm frumoase pe cele mai adorate femei din secolele trecute. Nici în aceeași epocă frumusețea nu a fost privită la fel de la o cultură la alta. Iată care au fost standardele de frumusețe feminină în istorie, care sînt femeile care le-au întruchipat și ce trucuri au folosit pentru a fura inimile bărbaților.
Frumusețe cu nas proeminent
Idealul feminin a stat mereu sub semnul influențelor culturale și al capriciilor modei. Istoria ne oferă mai multe portrete ale femeii perfecte. În Antichitate, regina egipteană Nefertiti era considerată o frumusețe de invidiat. De fapt, numele ei înseamnă frumoasa care vine, iar în inscripții era descrisă drept cea plină de farmec, marea aducătoare de fericire, doamna gingășiei, foarte iubită, care liniștește inima regelui în casa sa, în toate dulce vorbitoare. Nefertiti își rădea părul de pe cap și se acoperea cu o perucă albăstruie din mătase sau păr de animal, și împodobită cu fire de aur. Cleopatra a cucerit Roma cu frumusețea ei. Nasul ei proeminent era un reper al perfecțiunii feminine. Monedele din Egiptul Antic o înfățișează pe Cleopatra cu nas și bărbie proeminente, deloc atrăgătoare dacă ne raportăm la reperele frumuseții zilelor noastre. Regina prefera albastrul marin pentru pleoapa superioară și verdele pentru cea inferioară. Buzele le dădea cu roz sau roșu. Unghiile le colora cu henna. Cochetăria supremă era pudrarea pomeților și a decolteului cu pudră aurie. Umerii îi dădea cu praf de scoici pisate. Cleopatra folosea mîlul Nilului pentru a-și încreți părul, iar din mîl, ou și urină își prepara măști cosmetice. După baia în apă minerală sau lapte, sclavele o masau cu uleiuri vegetale de palmier, măsline și ierburi aromate. Parfumul Cleopatrei, care îi năucea pe Cezar și Marc Antoniu, era un amestec de miere, vin, henna, smirnă, diferite rădăcini, lemn de trandafiri, trestie mirositoare, boabe de ienupăr, măcriș, iar acest preparat se numea kiphe. Frumoasa Cleopatra a fost prima femeie care a scris un manual de îngrijire a frumuseții femeilor.
Blondele, la mare căutare în antichitate
Frumoasa frumoaselor în Grecia Antică o putem considera pe Elena din Troia, o blondă care avea nu doar trăsături plăcute, dar făcea și multă mișcare, fiindcă în epocă, frumusețea echivala cu proporții armonioase și maximă sănătate. Se promova femeia atletică. Doar frumusețea nepămînteană, Afrodita, era voluptuoasă. Femeile se făceau frumoase folosind sarea marină ca exfoliant, uleiul de măsline, mierea și iaurtul pentru îngrijirea tenului. Cea mai apreciată, dar și cea mai rară culoare de păr era blondul. Femeile își decolorau părul cu extracte din plante sau arsenic și îl spălau cu un amestec de cenușă, ulei de măsline și apă. Grecoaicele purtau părul lung răsucit în zulufi. Sclavele erau întotdeauna tunse scurt. Prețul unei sclave depindea de priceperea acesteia la pieptănatul și aranjatul stăpînei. Își spălau părul cu must de mere. În Sparta și Atena antică, machiajul era permis numai curtezanelor. Dar erau vitale igiena corporală și exercițiul fizic. La fel de preocupate de frumusețe erau și romanele. Popeea, soția lui Nero, își punea măști cu făină de secară și ulei parfumat și se spăla cu lapte de măgăriță. Se epila cu ceară și folosea meșe de păr pe care le ondula și le decolora cu amestecuri din plante. Nobilele romane utilizau pudră de aur pentru păr și obraji, se purta tenul alb sau în nuanțe de roz, iar din excremente de crocodil făceau măști pentru față. Purtau coc sau părul împletit sub formă de rulouri pe frunte. Aveau un cult al parfumului și al îngrijirii pielii, băile publice reprezentînd adevărate instituții de înfrumusețare.
Talia de viespe, idealul Renașterii
În timpul Renașterii italiene, cea mai frumoasă femeie nu mai era Fecioara Maria sau Eva, ci zeița Venus. Se promova armonia formelor, supusă formulelor matematice. Lungimea nasului trebuia să fie egală cu cea a buzelor, iar ambele urechi trebuia să ocupe suprafața gurii deschise, înălțimea corpului trebuia să fie de 8 ori mărimea capului. Sînii trebuiau să aibă forma unei pere inversate. Femeia ideală era dotată cu talie de viespe, umeri largi, șolduri mari și rotunjite, degete subțiri, gambe rotunde și picioare mici. Cele mai frumoase femei aveau gît lung, sîni feciorelnici, nas mic și drept, gura mică. Ochii, genele și sprîncenele trebuiau să fie negre, mîinile, dinții și pielea-albe, iar unghiile, buzele și obrajii-roșii. Părul lung și blond era ideal. Fiindcă italiencele erau brunete, își puneau peruci. Ca să pară cît mai palide, foloseau carbonat, hidroxid și oxid de plumb, substanțe care duceau deseori la paralizii și deces. Femeile își fabricau propriul ruj din ceară sau grăsime și cinabru sau lemn de santal. Culoarea rămînea pe buze toată săptămîna, chiar dacă se spălau. Venețienele purtau decolteuri adînci și își pudrau sînii, iar curtezanele, întregul corp. Își pictau alunițe false pe obraz. Frumusețile vremii foloseau mătrăgună (plantă otrăvitoare) pentru a-și mări pupilele și pentru a le străluci ochii. Cea mai frumoasă femeie din vremea ei era considerată Lucreția Borgia, mamă a cinci copii, care a ajuns să cîrmuiască Vaticanul. Nu era prea înaltă, avea păr blond lung pînă la genunchi și ochi gri.
Epoca machiajului interzis
O bună parte a secolului XVI, canonul perfecțiunii feminine a fost femeia rubensiană, cu forme pline, sîni voluptuoși, talie mare și șolduri late. Modelele lui Rubens au fost chiar soțiile lui, ultima fiind Helene Forument, de numai 16 ani, dar cu forme pline. După Renaștere, senzualitatea a fost condamnată, rațiunea și conformismul fiind la putere. Umaniștii încercau să restaureze moralitatea, astfel că femeile cochete erau considerate niște păcătoase. Doamnele și domnișoarele își ascundeau formele sub haine, decolteul n-a dispărut, dar era o rușine. Podoaba capilară era coafată într-un coc la baza cefei, iar culoarea părului trebuia să fie uniformă și cît mai închisă, singurele bijuterii acceptate fiind dantelele albe și perlele. Dar viciile n-au dispărut, în ciuda restricțiilor. În 1635, la Paris, s-a deschis primul salon de coafură pentru damele înaltei societăți, numit Champagne, unde se făceau bucle și cocuri sofisticate. Secolul XVIII a adus schimbări în canoanele frumuseții. La curtea Regelui Soare se purta roșul aprins, părul era coafat în cele mai sofisticate moduri și decorat cu bijuterii și bibelouri. Nimeni nu umbla și nu se culca nefardat la Versailles. Cea mai invidiată femeie pentru frumusețea ei era Madame du Barry. În Anglia și Germania, excesele nu erau apreciate. Legile contra machiajului erau la fel de aspre precum cele pentru crimă. Pînă cînd contele de Cagliostro a deschis un salon de frumusețe și poțiuni afrodisiace la Londra.
Frumuseți cu fețe palide
În Romantism, de o frumusețe răpitoare era femeia cu ochi verzi, gură mică, mîini plinuțe, corsete nemiloase și buze roșii. Era atît de admirată pielea alb-gălbuie, încît doamnele beau oțet pînă se îmbolnăveau. Femeia trebuia să fie ca o libelulă, termen de comparație la modă pe atunci. Era admirată femeia inocentă, dar fatală, așa cum era Madame de Montespan. Muza romanticilor a fost prințesa Sissi a Austriei. Ea purta pălării împodobite cu panglici și flori și decolteuri adînci. În Franța, la sfîrșitul secolului XVIII, s-a relansat moda look-ului natural. Femeile ideale erau cele care ieșeau în natură, făceau mișcare. Marie-Antoinette, soția regelui Ludovic al XV-lea, a fost recunoscută în istorie ca o icoană a frumuseții naturale, fără corset și fără coafuri elaborate. La începutul secolului XIX, cea mai frumoasă femeie era La Castiglione, Regina inimilor imperiului, cu forme magnifice și un bust impresionant. Spre sfîrșitul secolului, la modă e femeia îndurerată, cu paloare, cearcăne și goluri în obraji, disperată, melancolică, trăsături care o făceau să pară nu doar bolnavă, ca Dama cu Camelii, ci și misterioasă și inaccesibilă. Camille Claudel era considerată femeia cea mai frumoasă a vremii.
Greta Garbo, o frumusețe sobră
În primul deceniu al secolului trecut, a apărut primul fotomodel în reclame cosmetice, Sarah Bernhardt, care promova toate trucurile moderne de înfrumusețare: vopseaua de păr, pudra, rujul, fardul de ochi. Iar Camille Clifford era privită ca un ideal de frumusețe, cu tenul alb și diafan. Peste un deceniu, femeile au început să se îmbrace lejer. În filmele mute, era promovată femeia vampă, dar și femeia romantică. Tot în această epocă a debutat și chirurgia estetică, pentru corectarea nasului și a ridurilor. Se injecta parafină pentru accentuarea pomeților. Industria parfumurilor a explodat, ajutînd femeile să-și completeze frumusețea. În anii 20, femeia frumoasă era Clara Bow, sportivă, tunsă scurt, cu stomacul plat. La petreceri cu jazz, era plină de bucle și rochii strălucitoare. Cea mai senzuală femeie era considerată Josephine Baker, prima dansatoare topless, supranumită Venus de abanos. Libertinismul s-a mai temperat în anii 30, odată cu marea criză. Însă cinematografia a oferit un nou model de frumusețe: Greta Garbo. Sobră, glacială, nu își vopsea părul, într-o epocă în care toate actrițele erau blonde platinate. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, capitala modei și a frumuseții s-a mutat la New York. Săpunul și șamponul erau principalele produse de înfrumusețare. În lipsa cosmeticelor, genele erau înnegrite cu praf de cărbuni sau chiar cremă de ghete. Rita Hayworth și Lana Turner erau femeile cele mai frumoase în acei ani. Marlene Dietrich a completat modelul feminității, cu aerul ei fatal, sprîncenele epilate și ochii de păpușă.
De la Marilyn Monroe, la Angelina Jolie
În 1950, tronau corsetele și fustele trei sferturi, machiajul ochi de căprioară. Femeia frumoasă era mai plinuță, ca Marilyn Monroe cea copilăroasă, dar atît de pasională. Apar treptat și alte dive ale marelui ecran, ca simboluri ale femeii libere: Brigitte Bardot, Elizabeth Taylor, Sofia Loren. În anii 60, preferata maselor a devenit Jackie Kennedy. Simbolul acestei perioade a fost manechinul Twiggy, cu 167 cm și 48 de kilograme. Silueta ideală a devenit cea filiformă. Ochii trebuiau măriți cu machiaj, gene false. Tunsoarea era androgină, cu păr tapat, de la roșcat pînă la roz. În vogă erau fustele mini, picioarele zvelte și lungi, rochiile mulate. Anii 70 reprezintă perioada părului lăsat pe spate, liber. Corpul perfect îl aveau Bo Derek și Romy Schneider. Anii 80 au adus o femeie împărțită între stilul sportiv și cel business. Vedete ca Madonna sau Jane Fonda au marcat idealul feminin în această perioadă. În anii 90, femeile înalte și foarte slabe, anorexice, devin etalon al frumuseții. Cindy Crawford a fost icon-ul sfîrșitului de secol, cu ten diafan, buze roșii, mate și ochi discret rimelați.
Astăzi, femeia frumoasă trebuie să aibă posterior ca Jennifer Lopez și buze senzuale ca Angelina Jolie, detaliu care a dus la ascensiunea fulminantă a tratamentelor cu botox. Moda a ajuns și în România, unde cea mai frumoasă femeie a momentului e declarată Nicoleta Luciu. Adolescentele visează să fie ca Monica Columbeanu, adică să prezinte moda și să fie măritate cu un bărbat bogat. Nu se știe încotro va evolua gustul estetic și cum va arăta femeia frumoasă peste 20 de ani, dar, cu siguranță, pe lîngă aspectul fizic, va fi apreciată și pentru calitățile ei.
Știați că?
- Amanta regelui Henric al II-lea, Diane de Poitiers, a murit otrăvită lent de aurul pe care îl punea în apa de băut, ca să rămînă tînără. La 66 de ani era la fel de frumoasă ca la 30.
- În țara noastră, sulemenitul a fost introdus după 1820. La Paște, se înroșeau obrajii cu coji de ouă roșii sau cu extracte de sfeclă sau cu cerneală roșie diluată în oțet.
- În secolul XVIII, femeile au renunțat la roșul violent aplicat pe obraz în favoarea roșului gălbui sau chiar mov.
- În secolul XII, femeia frumoasă era tînără, blondă, cu tenul alb și buzele roșii. Fruntea trebuia epilată pentru a fi mai înaltă și lată.
- Corsetul a fost în vogă în secolele XVII și XIX, dar și femeile din Creta purtau corset în jurul anului 2000 î. Hr.
- În China, pînă în anul 1911, era frumoasă femeia cu piciorul mic. De la vîrsta de 4-5 ani, picioarele fetelor erau legate, chiar fracturate, ca să nu crească mai mult de 15 centimetri.
- Femeile din tribul asiatic Padaugan poartă împrejurul gîtului mai multe inele suprapuse. Primul e montat la vîrsta de 6 ani, iar pe măsură ce copilele cresc, se adaugă și altele, pînă cînd ajung să poarte pe gît chiar 28 de cercuri, cu greutatea de 5 kg.
- În Japonia, în perioada Heian, frumusețea unei femei era judecată în funcție de lungimea podoabei capilare. Ideal era părul cu aproximativ 60 cm mai lung decît talia.
- În Antichitate, femeile își colorau în roșu nu doar buzele, ci și vîrful degetelor, palmele, degetele de la picioare, și vîrful sînilor?
- În preistorie, idealul de frumusețe era femeia fertilă, cu șolduri cît mai late (foto).
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
