Pînă la introducerea rețelei de canalizare, orașele lumii au fost focare de infecție
Anul acesta se împlinesc 105 ani de cînd brașovenii nu-și mai aruncă dejecțiile în drum
Ce-ar fi dacă, plimbîndu-vă pe Republicii, v-ați trezi cu conținutul unei oale de noapte în cap? Pare o scenă ireală, dar cîndva exact așa era viața, ca în marile orașe, și în Brașov. În lipsa canalizării, oamenii își făceau nevoile în casă și aruncau dejecțiile pe ulițe, uneori direct de la ferestre. Iar cum în secolul XV, în Brașov trăiau circa 6.000 de oameni, pe străzile vechiului burg se deversau zilnic aproximativ o tonă de excremente și 9.000 de litri de urină. Dacă mai adăugăm și resturile aruncate de meseriașii de blănuri și măcelari, e ușor să înțelegem de ce epidemiile făceau ravagii. Pînă la introducerea canalizării și la viața civilizată pe care o cunoaștem azi, au trecut secole de mizerie cumplită. Astăzi, nu ne mai întrebăm unde se duce murdăria, ni se pare firesc să trăim în curățenie. Cîndva, brașovenii s-au luptat cu dejecțiile, pe care le-au învins abia în 1907, cînd s-a amenajat prima rețea de canalizare din istoria orașului. Pare greu de crezut, dar numai de 105 ani nu ne mai aruncăm mizeria pe fereastră.
Ciubărul în care urinau domnii din Brașov
Pînă în 1907, în Brașov, n-a existat niciun sistem de canalizare. Pentru aducerea apei potabile, se găsiseră soluții, dar pentru cea reziduală, erau doar șanțuri în care se strîngeau mizeriile orașului și care degajau mirosuri cumplite. În vremea lui George Barițiu, de exemplu, gunoiul și hoiturile se aruncau sub Tîmpa, iar oamenii își făceau nevoile în găleți, pe care le deversau în aceleași șanțuri sau în drum. În cel mai bun caz, în curțile celor bogați, erau latrine, pe care, după cum spune Sextil Pușcariu, le golea Mark cel aspru la vorbă, un om mărunțel și bărbos. Toți brașovenii îl cunoșteau, căci el avea folositoarea meserie de curățitor al haznalelor. Vidanjorul Brașovului lucra doar noaptea. Treaba lui era să transfere dejecțiile în butoaie, pe care le căra cu căruța, răspîndind un parfum penetrant în tot orașul, de aveai impresia că e dus la mormînt un doge venețian. Așa că, dacă voiai să deschizi fereastra pentru o gură de aer curat, te izbea o duhoare greu de suportat. La sfîrșitul secolului XIX, doar două-trei case aveau băi. Brașovenii nu știau de toaletă privată, de una publică, nici atît. Oamenii simpli își făceau nevoile pe ziduri, numai cei cu stare socială aveau voie să folosească locul special amenajat la casină, după poartă: un ciubăr în care urinau domnii. Urina era colectată și folosită la vopsitul lînii. Din cînd în cînd, canalele care colectau mizeria șcheienilor erau curățate, iar prin grămezile de mizerii scormoneau țiganii căutînd zdrențe și oase. Uneori aveau noroc să găsească, înainte ca gunoiul să fie cărat si depozitat în gropile de la Sprenghi, și cîte o linguriță strîmbă sau un cercel pierdut.
Edilii curățau canalizarea
Introducerea rețelei de canalizare a fost o mare ușurare, viața la Brașov s-a simplificat atît de mult și mai ales atît de repede, încît peste cîțiva ani nimeni nu mai știa cît de greu fusese înainte. Dar nu numai brașovenii trăiau în propriile mizerii, întreaga omenire a întîrziat enorm cu adoptarea igienei. Nu pentru că nu se descoperiseră deja soluții, ci pentru că, se pare, oamenilor nu le prea păsa și nu știau că există o legătură între murdărie și boli. Toaleta și canalizarea nu sînt invenții recente. Se pare că au apărut acum circa 5.000 de ani, în India, numai că reziduurile, deși erau colectate din locuri special amenajate, ajungeau tot în stradă. Și, oricum, erau numai pentru nobili, restul lumii folosea groapa. Grecii și romanii, însă, erau mari admiratori ai toaletelor. În palatul Knossos, din insula Creta, aristocrații mergeau la toalete de marmură, la care se trăgea și apa. Romanii preferau să se slobozească în grup, în timp ce conversau între ei. Existau la Roma, în secolul III, 144 de latrine publice, în care, în aceeași încăpere, cîte 20-30 de persoane se așezau pe toalete pe sub care curgea un pîrîiaș. Foloseau în comun pînă și buretele care ținea loc de hîrtie igienică. Aceste Cacatorum-uri erau surse serioase de boli. Rețeaua de canalizare se numea cloaca maxima și deservea 1 milion de utilizatori. Canalele erau curățate de funcționari publici numiți edili. Oamenii de rînd, care locuiau chiar și în clădiri cu șapte etaje, își făceau nevoile într-o oală, pe care o goleau pe fereastră. Cu timpul, s-au construit niște jgheaburi, care colectau dejecțiile prin gaura din podeaua bucătăriei și le deversau tot în stradă. Fîntînile arteziene, pe care le admirăm și astăzi, nu aveau un scop estetic, cît unul sanitar: apa dădea pe dinafară, se revărsa pe străzi și astfel gunoaiele erau împinse în rîu.
Parisul, capitala mirosurilor grele
În Evul Mediu, mizeriile pe care azi le trimitem în canalizare erau aruncate tot pe geam, chiar în capul trecătorilor. Uneori, se auzea: Păzea la apă!. Dacă în antichitate, gunoaiele înălțau străzile, obligînd oamenii să-și înalțe și ei casele, în Evul Mediu, grămezile de gunoi din afara orașului erau metereze de pe care atacau invadatorii. Urina și fecalele erau colectate în oale de lut, fiind folosite în diagnosticarea bolilor, la vopsirea țesăturilor sau ca loțiune împotriva razelor solare. În castele, existau mici debarale numite gaura preotului, fiindcă aici se ascunseseră preoții romano-catolici în secolul XVI de persecuția engleză. Regii aveau scaune speciale căptușite cu catifea, iar în loc de hîrtie igienică foloseau cîlți de lînă. Se spune că palatul Versailles a fost construit de Ludovic al XIV-lea departe de Paris tocmai pentru că regele nu mai putea suporta mirosul pestilențial de sub geamurile Luvru-ului, palat în care nu exista nici măcar o singură toaletă. Dar, în scurt timp, duhoarea a cuprins și noua reședință. Mersul la toaletă nu era un act privat nici măcar în castele, nobilele se dădeau pe după perdele și se ușurau fără rușine. Iar nobilii, direct de pe balcon. La acea vreme, satele erau mult mai curate decît orașele, fiindcă țăranii își îngropau excrementele în gropi. La oraș, pe lîngă propriile gunoaie, pe străzi aruncau resturi urît mirositoare și măcelarii, pielarii, tăbăcarii. Din aceste deșeuri infectate mîncau porcii. Doar ploaia mai spăla mizeria stocată în cantități greu de imaginat. Colac peste pupăză, fiindcă se credea că baia deschide porii și favorizează bolile, prin decret regal, s-au închis băile publice.
Primul closet a stîrnit repulsie
În secolul XV, se făcea baie de două ori pe an. În următorii 200 de ani, baia a ieșit complet din obiceiurile oamenilor. Purtau asupra lor săculeți cu plante aromate, ca să-și mascheze mirosul greu. Preoții catolici îi îndemnau pe oameni să nu se spele, pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfințită de la botez. Isabella de Castillia a recunoscut că în toată viața ei s-a spălat doar de două ori, la naștere și la propria nuntă. Lipsa igienei a favorizat devastatoarele epidemii de ciumă din secolele XV și XVI. Orașele cu reguli de curățenie și sisteme de alimentare cu apă și de canalizare erau puține, iar în Europa de Est, deloc. Cu cît localitățile erau mai populate, cu atît focarele de infecție erau mai mari și epidemiile mai nimicitoare.
Sir John Harington a fost cel care, în 1589, a inventat toaleta cu apă, asemănătoare cu cea de azi. Era din lemn, iar apa se ducea în grădină, degajînd un miros fetid pe proprietate. Reginei i-a plăcut mașinăria, dar populația n-a fost prea încîntată, iar biserica, nici atît, așa că s-au folosit mai departe oalele de noapte. În următorii 200 de ani, europenii au dus un trai natural, folosind haznale săpate în curți. În 1775, ceasornicarul londonez Alexander Cummings a patentat un model de closet mai avansat. Trăgînd mînerul, supapa culisa, apa uzată de evacua și vasul se umplea la loc cu apă curată. Joseph Bramah a mers mai departe, punînd la punct vîrtejul de apă care antrenează reziduurile.
Toaletele au adus moartea
Primele W.C.-uri au fost plasate în colțul camerelor sau în mici dulapuri. Problema era că reziduurile se îmbibau în pămînt, infiltrîndu-se în stratul de apă din care beau cei ai casei sau răbufneau în casele vecinilor. Oricum, canalele de scurgere ajungeau în stradă și de aici în rîuri.
Cu toate că oamenii au înțeles rostul curățeniei, la începutul secolului XIX, toaletele aduceau moartea. În marile capitale europene, opt din zece copii mureau din cauza contaminării apei potabile. Cartiere întregi din Londra erau inundate de propriile fecale. Holera a făcut ravagii pentru că oamenii nu știau că toaletele răspîndesc microbi. Ei credeau că bolile sînt trimise de Dumnezeu. Nimeni nu dădea importanță nevoilor biologice. Trenul care a inaugurat linia între Bristol și Londra, în 1841, nu avea nici măcar o singură toaletă la bord. Probabil că situația ar fi rămas așa mai departe, dacă n-ar fi crescut nevoia de intimitate. Pînă atunci, a-ți face nevoile era considerat ceva natural pentru toți, indiferent de clasa socială. Dar, deodată, oamenii, în special americanii, au vrut să fie singuri în baie. Sfîrșitul anilor 1800 a marcat epoca de aur a toaletelor, mecanismele s-au perfecționat, iar W.C.-urile au început să fie prevăzute în planurile arhitecților care proiectau case. Tot mai multe locuințe au fost dotate cu băi și racordate la sistemul central de canalizare. Hîrtia igienică a apărut în 1895. George Jennings a introdus toaletele publice, plasate în stații de tren, parcuri sau alte locuri publice. Au apărut chiar și modele ecologice, cum ar fi dispozitivul lui Vivian Poore, care transforma excrementele în îngrășămînt.
Ce se întîmplă după ce tragem apa?
În secolul XX, a crescut importanța băii în locuințe, acestea fiind proiectate la de trei ori dimensiunile anterioare. Astăzi, tehnologia a creat cele mai uluitoare closeturi, cu muzică, jeturi de aer și colac încălzit, cu dispozitive de neutralizare a mirosului și mascare a sunetelor. Toaleta viitorului însă, oricît ar fi de sofisticată, va suferi de o mare problemă: apa, care se împuținează tot mai mult pe planetă. De aceea, modelele futuriste nu se mai bazează pe apă, sînt toalete uscate. De fapt, ce se întîmplă după ce tragem apa? Apa reziduală travesează orașele prin canalele subterane și ajung în stații de epurare, cum e cea din Bartolomeu. Aici sînt separate materiile solide de cele lichide. Începînd cu 1920, în toată lumea, apele reziduale au început să fie filtrate, înainte de a fi deversate în natură. Azi, o stație de epurare ultramodernă procesează 1,3 miliarde de litri zilnic. Deșeurile solide sînt mixate și transformate în îngrășămînt organic.
România e pe ultimul loc în U.E. în privința racordării gospodăriilor la rețelele de apă și canalizare. Din 16.000 de localități, 13.000 încă nu au sisteme de canalizare, iar 9 milioane de români nu beneficiază de apă potabilă curentă. Adică jumătate din populația României trăiește în locuințe fără chiuvetă, fără baie, cu WC în curte sau la capătul holului. În Brașov, beneficiază de cei 361,9 km de canalizare 14.345 locuințe și 1.363, asociații de proprietari. Nu stăm nici bine, nici rău, localități turistice importante din județ funcționează încă pe bază de fosă septică. Dar nici în alte țări situația nu e mai roză. Dejecțiile se aruncă în continuare pe geam chiar și în orașele mari. În capitala Mexicului, o mare parte din praful din atmosferă este de fapt format din fecale umane uscate. Deși civilizația a avansat spectaculos, murdăria o ține încă în Evul Mediu.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
