Creștinii ortodocși merg astăzi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfințire a apei, cunoscută și sub numele de Agheasma Mică
Vineri, în Săptămîna Luminată, ortodoxia sărbătorește Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creștin. Astăzi, credincioșii se grăbesc să se trezească de dimineață, se spală, se închină și, lăsînd deoparte veselia sărbătorii celei mari, se grăbesc spre biserica înțesată de lume și pregătită ca pentru o a doua Bobotează. E ziua în care slăvim Izvorul Tămăduirii, o sărbătoare legată de Maica Domnului. Astăzi, preoții săvîrșesc a doua sfințire a apei. Nu este vorba, cum cred unii, de o celebrare biblică a scăldătorii din Videzda, ci de un miracol săvîrșit în urmă cu sute de ani.
O sărbătoare cu vechime
Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creștinătății ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avîndu-și originea în perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare, evlavios și binecredincios. Pe cînd încă nu era pe tronul Bizanțului, Leon a întîlnit un orb, pe care l-a luat de mînă spre a-l călăuzi. Acest bătrîn însă era un om luminat de Dumnezeu și neîncetat predica creștinilor că, în pădurile imperiale, sînt izvoare și lacuri ce sînt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaștrilor din acele locuri. Tradiția spune că cei doi, afundați în discuțiile lor teologice despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrînul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: Nu este nevoie să te ostenești Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adînc în pădurea acesta! Și luînd cu mîinile apă tulbure potolește setea orbului și apoi udă cu ea ochii cei nevăzători și se va cunoaște de îndată cine sînt Eu. Minunea s-a petrecut în clipa în care tînărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, și a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu apă dumnezeiască.
Maica Domnului, ești aici! Te-am găsit!
După ce și-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care și-a recăpătat lumina. Maica Domnului, ești aici! Te-am găsit!, a strigat bătrînul cu lacrimi în ochi. Copleșit de minune, Leon a căzut în genunchi și a rostit: Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată... Aici este Izvorul Tămăduirii... fîntîna dătătoare de sănătate. Bătrînul înțelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lîngă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă.
Boboteaza mică
Biserica ridicată de Leon se vede și azi la Constantinopole, oraș cunoscut acum ca Istanbul. Puțin mai tîrziu, spune legenda, chiar împăratul Justinian (527-565), împăratul cel mare al Bizanțului, care suferea de o boală grea, a dobîndit de la izvor vindecare. Mulțumind pentru aceasta Fecioarei Maria, el a ridicat o biserică și mai mare. Iar în vremea urmașilor lui, izvorul și-a continuat darul de minuni. Iar după alți mulți ani, la izvor s-a arătat un semn încă și mai mare! Căci s-a stîrnit atunci un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe cu totul, pe mulțimea strînsă înăuntru. S-a arătat atunci chiar Fecioara Maria, care a ținut cu mîinile Ei de aer biserica, pînă ce oamenii s-au salvat toți, spune cartea cu viețile sfinților. În amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopole, izvor ce dăinuiește și azi și mai săvîrșește încă minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit o sărbătoare a Maicii Domnului - iubită ca un izvor binefăcător revărsat peste oameni. Maica revărsîndu-se peste noi, prin mijlocirea apei.
Încă o minune
De acest izvor făcător de minuni mai sînt legate și alte povestiri. Se spune că izvorul a înviat și un mort. Omul era din Tesalia și, plecînd el cu corabia în pelerinaj la izvor, a murit pe drum. Dar înainte să-și dea duhul, i-a rugat pe corăbieri să nu-l arunce în mare, ci să-l ducă să-l îngroape la biserica izvorului, și acolo să toarne pe el de trei ori din apa tămăduitoare. Corăbierii au făcut întocmai, iar mortul, stropit cu apă, a înviat.
Tradiție și continuitate
Secolele au trecut unul după altul și, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducînd celor credincioși bucurie și vindecare sufletească și trupească. După Primul Război Mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvîntat izvor, a reamenajat zona, transformînd-o într-o adevărată oază de odihnă și tratament, păstrîndu-i însă numele de Izvorul Tămăduirii. La noi în țară, Eparhia Romanului are un astfel de loc presărat cu izvoare tămăduitoare, la Slănic Moldova, unde, în luna iulie 1801, a fost descoperit primul izvor mineral, iar, de atunci, pelerinii din întreaga lume poposesc temporar, pentru vindecarea unor afecțiuni. În Vinerea de după Paște, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, este un frumos obicei la creștini să se sfințească apa, apoi, cu aceasta se stropesc întîi casele, fîntînile, troițele, precum și creștinii, în amintirea evenimentului petrecut în jurul anului 454 la Constantinopol, cînd acel orb a primit, de la Maica Domnului, tămăduire prin intermediul apei sfințite. Și noi serbăm cu mare evlavie și bucurie această zi, rugîndu-ne Maicii Domnului, cum zice o cîntare bisericească. Izvor ești cu adevărat stăpînă, al apei celei vii, că Tu speli bolile cele cumplite, Cea ce ai izvorît pe Hristos, apa cea de mîntuire....
Sărbătoare la mănăstirea Sîmbăta de Sus
Mănăstirea Sîmbăta de Sus are hramul Izvorul Tămăduirii, care este una dintre cele mai mari sărbători creștine ale Ardealului. Ca în fiecare an, la această sărbătoare se adună la mănăstire mii de credincioși și soboare mari, de cîte 30 de preoți. Mănăstirea este un crîmpei de pămînt de o frumusețe magică. Este un loc unde urmele lăsate de părintele Arsenie Boca, sfîntul necanonizat al Ardealului, dăinuiesc peste tot, prin păduri și în memoria oamenilor, impregnate în amintiri, cu sfințenie, ca într-o cămașă curată, de mir și de lacrimi.
Mănăstirea tămăduită
Acolo unde astăzi se înalță Mănăstirea Sîmbăta a fost mai întîi izvorul. Cu mult mai vechi, și decît biserica, și decît mănăstirea. Izvorul găsit de oameni acum 500 de ani într-o poiană: un paradis de verde și vis, la poalele Făgărașului. Și izvorul era binecuvîntat și vindecător. Căci de cum l-au găsit, au început tămăduirile, multe miraculoase, pentru cei ce i-au băut apa. Și i s-a spus Izvorul Tămăduirii. Abia 100 de ani mai tîrziu, uimit de puterile apei, Constantin Brîncoveanu a ridicat aici, în 1696, o splendidă bisericuță în piatră și o mănăstire, chiar lîngă izvorul miraculos. Iar vodă a mai adus de peste munți călugări și dascăli. Și a făcut o școală de grămătici, alta de zugravi și o tiparniță. Aici, pe moșia lui din Făgăraș, unde Constantin Brîncoveanu își ridicase și un palat în satul Sîmbăta de Sus. Pe moșia lui de peste munți, unde își pregătise ultima redută, ba chiar obținuse de la împărat și promisiunea unui titlu de noblețe, dacă se retrăgea aici. Dar n-a mai apucat, căci a fost trădat și tăiat la Constantinopole, în 1714, cu toți cei patru fii ai săi.
Martiriul bisericii
Imediat după martiriul ctitorului, a început și cel al bisericii. Căci tot atunci a căzut ca o furtună peste românii ortodocși din Ardeal catolicizarea cu sila și cu armele, impusă de imperiali. Curînd, generalul Bukow avea să radă cu tunurile 150 de mănăstiri ortodoxe (12 numai în Făgăraș), lăsînd Ardealul, pentru 200 de ani, golit de mănăstiri românești. Mănăstirea Sîmbăta, ultima, a mai scăpat o vreme. Căci era mănăstire domnească. Abia în 1785, împăratul a mai trimis un general. Tot ca pînă atunci, chiliile și biserica au fost spulberate cu tunurile sau făcute ruine. Pustiită și prăbușită, cu turla spartă, biserica lui Brîncoveanu a rămas descoperită în bătaia vînturilor, a ploilor și zăpezii aproape 150 de ani. Și doar credincioșii din satele vecine, cu preoții lor în frunte, aveau să mai vină în continuare, cu încăpățînare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul Tămăduirii, să se roage.
Zidite pe ascuns
De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mănăstirii. El, dar mai ales părintele Arsenie Boca, primul stareț al mănăstirii reînviate. Și biserica refăcută a putut fi sfințită la 15 august 1946, după război. Iar al treilea ctitor a fost, în anii 80, mitropolitul Antonie Plămădeală. Zidirea actualei minuni de la Sîmbăta a fost, și ea, cu cîntec. Știind că sub Ceaușescu o aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era de negîndit, mitropolitul a ales un ocoliș. Cum în 1985 urma să se împlinească 200 de ani de la dărîmarea mănăstirii de către austriecii catolici, mitropolitul a pretextat construirea unui lăcaș care să adăpostească obiecte de patrimoniu din Țara Făgărașului și Brașov. Și astfel, mănăstirea cea mare, dar mai ales biserica nouă au fost zidite pe ascuns, cu frescele pictate și ascunse ca de un Iuda sub pînză de sac. Pînă s-a terminat urgia țării, și a mănăstirii dalbe, odată cu ea.
Obiceiuri din popor
În această zi, la biserici se oficiază slujba de sfințire a apei, sau Agheasma Mică, pe care oamenii o beau dimineața, pentru întărire trupească și sufletească. Mulți creștini merg astăzi la mormintele celor dragi pentru a da de pomană, a îngriji locurile de veci și a-și aminti că ceea ce au fost cîndva cei morți vor ajunge și ei atunci cînd lumînarea vieții se va stinge. Astăzi se face sfințirea apei mici, în biserici sau în fîntîni și izvoare, iar în unele părți, preoții fac și botezarea caselor credincioșilor cu apă sfințită.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!