De-a lungul istoriei, Mormîntul Mîntuitorului venerat de lumea creștină a fost pretextul conflictelor între diferite popoare și religii
De aproape două milenii încoace, creștinii își împlinesc dorul de a-și pleca genunchii la Mormîntul Sfînt și de a călca pe urmele Celui ce a biruit moartea. Pelerinajele la Ierusalim, orașul în care se află mormîntul lui Iisus, sînt o posibilitate la îndemîna oricărui român. Dar n-a fost întotdeauna așa, omenirea s-a războit pentru custodia acestui lăcaș. Azi toate agențiile de turism oferă, cu ocazia sărbătorilor pascale, excursii în Locurile Sfinte. Traseul este astfel ales încît pelerinii să parcurgă Drumul Crucii, cu popas în toate sanctuarele cu semnificație spirituală. E același drum pe care l-a făcut Mîntuitorul, însă călătorul de azi e doar în vizită prin locurile prin unde Iisus a pătimit și și-a dat viața. După 2.000 de ani, din Mormîntul Sfînt izvorăște aceeași emoție care cuprinde inimile pelerinilor. Fiindcă aici s-a săvîrșit minunea Învierii. De aici începe creștinismul și, odată cu el, lunga istorie însîngerată a luptelor pentru stăpînirea lespezii sub care a stat Fiul lui Dumnezeu.
Locurile Sfinte, între două state
Grădina Ghetsemani, Palatul lui Pontius Pilat, Drumul Patimilor, Dealul Golgotei, Biserica Sfîntului Mormînt, toate aceste locuri sfinte pentru creștini există, nu sînt doar plăsmuiri. Mai vii ca oricînd, Locurile Sfinte prin care a trecut Mîntuitorul de la arestarea lui pînă la moarte și Înviere, sînt vizitate anual de cîteva milioane de oameni. Locurile Sacre înseamnă însă nu numai Ierusalim, ci și Bethleem, unde s-a născut Iisus. Dacă primul este localitate în Israel, al doilea se află pe teritoriul controversatului stat Palestina. Ambele state încearcă să stăpînească deplin Ierusalimul. Biserica Ortodoxă Română este interesată în soluționarea problemei Locurilor Sfinte, pentru că avem în Ierusalim un cămin cu capelă, iar pe malurile rîului Iordan, o biserică. De ce nu e liniște în aceste locuri? E greu de răspuns. Totul a început în primele secole de creștinism cînd Ierusalimul era loc important de pelerinaj pentru creștinii din Imperiul Roman, cu toate că pe atunci existau puține sanctuare. Cînd, la 312, Constantin cel Mare a acordat libertate creștinilor, existau deja temple păgîne peste cele creștine. Împăratul a dat ordin ca acestea să fie desființate, iar pe locul lor s-au zidit biserici.
Frăția respectată de arabi
Pe Mormîntul lui Hristos era un templu al Afroditei. Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a construit aici Biserica Învierii, pe Golgota, Biserica Crucii, iar în imediata a propiere a Mormîntului Sfînt, Biserica Patimilor. În Palestina, s-a dezvoltat începînd cu secolul III, o puternică rețea monastică. Numărul mare de călugări creștini îi atrăgea ca un magnet pe pelerinii Locurilor Sfinte. Acești călugări palestinieni au format încă din secolul IV sîmburele organizației numite mai tîrziu Frăția Sfîntului Mormînt. Paznici ai Bisericii Învierii, organizatori ai pelerinajelor religioase, ei au fost priviți ca păstrători ai luminii nestinse a învățăturii lui Hristos și ca apărători ai Locurilor Sfinte. În anul 451, Frăția Sfîntului Mormînt și-a adjudecat rolul conducător asupra vieții bisericești din Palestina și Patriarhiei Ierusalimului. Califul Omar Hattap, ajungînd la porțile Ierusalimului, a negociat capitularea, evitînd distrugerile și vărsarea de sînge. Califul, cunoscut și prin faptul că a incendiat celebra bibliotecă din Alexandria, a emis un act prin care asigura Patriarhiei și călugărilor drepturi exclusive asupra Locurilor Sfinte. Construind Moscheea lui Omar, a ocolit locurile creștine. Același lucru l-au făcut și urmașii săi.
Vremea cruciadelor
Cu alte cuvinte, de-a lungul întregii epoci a stăpînirii arabe, viața monastică din Palestina și activitatea Frăției Sfîntului Mormînt s-au desfășurat nestingherite de către arabi, ba chiar întreaga cultură creștină a luat un avînt extraordinar. În timpul cruciaților însă, după schisma din 1054, Frăția Sfîntului Mormînt a fost înlăturată. Cruciații nu au venit în Orient numai ca luptători împotriva musulmanilor, ci și împotriva creștinilor ortodocși. În 1114, i-au înlocuit pe membrii Frăției Sfîntului Mormînt cu călugări latini. În 1118, au organizat ordinul militar călugăresc al Ioaniților sau al Sfîntului Ioan din Ierusalim, cunoscut mai tîrziu sub numele de Ordinul Cavalerilor de Malta. Tot atunci, s-a înființat și Ordinul Templierilor, după numele lăcașului ce le-a fost destinat în Ierusalim și care era așezat pe ruinele vechiului templu al evreilor. Acest ordin era alcătuit din călugări francezi, Ioaniții erau italieni. Și germanii și-au înființat un ordin al lor în 1190, cel al teutonilor. În 1187, au fost alungați de turci.
Nici azi nu e pace
Vreme de opt secole, asupra Locurilor Sfinte au dominat turcii. Puținii creștini care mai aveau dreptul să oficieze slujbe aici erau cînd sub protectorat francez, cînd al altor puteri. Dintre toate, Franța și-a păstrat pînă la începutul veacului nostru (1905) dreptul de a proteja pe creștinii din Imperiul Otoman. Creștinii ortodocși au dus lupte grele veacuri de-a rîndul cu stăpînirea turcească, dar și cu catolicii, cu misiunile protestante, cu evreii și cu arabii. Monahii din Ordinul Sfîntului Mormînt și-au pierdut drepturile asupra amplasamentului de nenumărate ori, și tot de atîtea ori și le-au recîștigat. Frăția a fost susținută și de Principatele Române. A rămas consemnat faptul că Vasile Lupu a dăruit pentru Biserica Sfîntului Mormînt, la 1634, 5.000 florini. Turcia a renunțat definitiv la Palestina abia în 1923, în urma Tratatului de la Lausanne. La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărît să se creeze în Palestina un stat evreiesc și un stat arab. Evreii din Palestina însă s-au proclamat curînd stat independent și deplin suveran sub numele de Israel. Arabii palestinieni i-au declarat război. Luptele s-au sfîrșit în vara anului 1948, printr-un armistițiu, care a fixat provizoriu frontiera între statul Israel și statul arab al Iordaniei, în care au fost incluși și arabii palestinieni. Și astfel, Ierusalimul a fost împărțit în două, o parte din sanctuarele evreilor rămînînd la arabi, și o parte din sanctuarele arabe la evrei, iar cele creștine căzînd în amîndouă zonele. Patriarhia din Ierusalim a rămas în zona statului arab al Iordaniei. Azi, Ierusalimul este administrat de un guvernator impus de O.N.U. Ostilitățile nu s-au sfîrșit, ONU nu a găsit o soluție.
Drumul Crucii se termină la Mormîntul Sfînt
Mormîntul Sfînt unde Iosif din Arimateea a așezat trupul lui Iisus este capătul călătoriei. Drumul Patimilor pe care Mîntuitorul și-a purtat crucea înainte de a fi răstignit este parcurs și azi de creștini. Unii chiar duc pe umeri poveri, imitînd gestul sacru. Ghizii fac opriri în toate cele 14 locuri unde s-a oprit și Iisus. Ultima e la Biserica Sfîntului Mormînt, fiindcă aici se petrece an de an minunea pe care nimeni nu poate s-o explice: aprinderea fără foc a Luminii. Miracolul poate fi urmărit de-a lungul secolelor în relatările despre Țara Sfîntă începînd cu secolul VIII. Sfînta Lumină se aprinde pe Mormînt în Sîmbăta Mare, ziua, între orele 12.30-13.30, în timpul Vecerniei Mari. Minunea nu apare decît la ortodocși, ca o dovadă incontestabilă că ei păstrează dreapta credință apostolică. La ora 13, în Sîmbăta Mare, oficialitățile israeliene pecetluiesc Mormîntul după ce, cu o seară în urmă, polițiștii civili necreștini l-au verificat. Nu trebuie să existe nicio sursă de foc. Gardienii păzesc intrarea în Mormînt zi și noapte. La ora 1,45 apare patriarhul însoțit de o procesiune numeroasă. Înconjoară Mormîntul de trei ori și se sting toate luminile, lumînări sau becuri.
Minunea Luminii Sfinte
Cu doua lumînări în mînă, patriarhul intră în Sfîntul Mormînt care are dimensiunile de 3,5 pe 2,5 metri. Spune rugăciunile rînduite și apoi așteaptă. Cîteodată aștept cîteva minute, dar, în mod obișnuit, minunea se întîmplă imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba și poate lua multe nuanțe. Nu poate fi descrisă cu cuvinte omenești. Lumina răsare din piatră ca ceața care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mormîntul, așa încît oamenii de afară văd Mormîntul plin de lumină, mărturisește patriarhul Diodorus I. Lumina Sfîntă este o flacără care nu arde. După cîteva minute, focul se înalță, patriarhul aprinde lumînările și iese cu ele din Mormînt ca să dea Lumină credincioșilor. Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întîmplă în interiorul Mormîntului. Există relatări potrivit cărora Lumina apare și în biserică. În fiecare an, mulți credincioși declară că lumînările pe care le țineau în mînă s-au aprins de la sine. Sclipiri alb-albăstrui pot fi văzute deplasîndu-se în diferite locuri prin biserică, însoțite de un vuiet. În ciuda faptului că se spune că niciodată minunea nu va putea fi filmată, mulți turiști au reușit să surprindă pe peliculă aprinderea fără nicio sursă de foc vizibilă a lumînărilor.
Războaie fără sens
Cele opt cruciade, expediții militare cu scop religios, urmăreau eliberarea Pămîntului Sfînt de sub dominația musulmană. Uneori, cruciații au fost înfrînți de la primul atac, alteori au pătruns în cetate și au măcelărit populația și sanctuarele creștine pentru care luptaseră. Iată cum descrie istoricul Brocks Adams invazia cruciadelor: Nimic nu a fost îndeajuns de sfînt ca să scape prădăciunii. Mormintele împăraților au fost violate, cadavrul lui Iustinian prădat. Cruciații au jucat zar pe masa apostolilor și s-au îmbătat din sfintele potire.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!