Braşoveanul de la „Urzica“

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: » Camelia ONCIU, 06.11.2010

• Mihai Boacă a desenat caricaturi vreme de 15 ani la revista de satiră şi umor „Urzica“
• El a cîştigat zilele trecute un concurs de caricatură în Italia

Vă mai amintiţi de „Urzica“, revista care făcea haz de necaz şi ne aducea un zîmbet în vremurile cînd numai de glumit nu ne ardea? Caricaturi, schiţe, epigrame, bancuri dintre cele mai bune, reunite într-o publicaţie de rezistenţă, au dispărut odată cu revista şi poate şi cu umorul de altădată al românului, născocit aproape din orice. Şi azi avem reviste comice, trăim chiar vremuri de satiră, dar nimeni nu le mai condimentează cu sare şi piper. Adevăraţii creatori de umor abia îşi mai găsesc loc într-un colţ din paginile ziarelor, printre fete dezbrăcate şi ştiri dureroase. Unul dintre aceşti vechi maeştri ai umorului care continuă să deseneze poante cu tîlc este braşoveanul Mihai Boacă. El a povestit pentru Monitorul Expres cum stătea umorul românesc în Epoca de Aur şi cam ce a ajuns azi.

Cu strecurătoarea-n cap

Caricaturistul Mihai Boacă a primit zilele trecute un premiu la Salonul de Caricatură de la Gallarate (Italia). Tema concursului la care s-au înscris aproape 450 de desenatori a fost „Arta modernă“. Se pare că braşoveanul a avut o caricatură haioasă, fiindcă s-a ales cu un premiu Cava şi probabil şi cu o viitoare expoziţie personală. Mihai încă nu ştie cu ce va fi recompensat, dar e bucuros că e apreciat în vîrtejul graficienilor contemporani. Se pricepe la multe, dar românii îi cunosc caricaturile din „Flacăra“ şi „Urzica“, unde ani de zile ne-a făcut să zîmbim criticînd ceea ce eram obligaţi să lăudăm. Mihai Boacă s-a născut în 18 august 1952, la Braşov. Tatăl lui era ofiţer, iar casa lor era pe strada Mihai Viteazul, pe lîngă unitatea de pompieri. „Pe vremea aia, pompierii mergeau agăţaţi de maşini şi treaba asta îmi plăcea atît de mult încît mă luam după ei, pe trotinetă şi cu o strecurătoare cu mîner în cap, ca să fiu şi eu în misiune. Îmi mai amintesc că era la Ceasu’ Rău un bazin înfricoşător şi că ni se spunea că dacă găsim grenade, să nu ne jucăm cu ele“, povesteşte braşoveanul care, la vîrsta de cinci ani, s-a mutat la Bucureşti. Nu prea mai vine în Braşov. După ce a devenit inginer geodez şi a studiat de unul singur arta, s-a însurat şi s-a mutat la Cluj. Dar pe unde a mers, şi-a păstrat simţul umorului şi ironia pe care le-a pus în desene.

Andrieş pescuia cu secera şi ciocanul

A debutat în grafica satirică la rubrica „Racul“ din revista „Flacăra“, în 1974. „Privind înapoi cu bunăvoinţă, şi nu cu mînie, vorba filmului, constat că aveam o mare doză de naivitate. Noi, cei de la «Racul», credeam că vom schimba lumea cu acea rubrică de caricatură neconvenţională. Aici am debutat, printre aceşti mari desenatori şi jurnalişti profesionişti. Păunescu nu cenzura desene, dimpotrivă, la el, calitatea artistică prima“, îşi aminteşte braşoveanul care a colaborat la „Flacăra“ pînă în 1989. Deşi era aproape imposibil şi trebuia să faci multe piruete pînă reuşeai să obţii o aprobare, caricaturiştii români se zbăteau să fie publicaţi şi în străinătate. În anii ’70, exista un catalog cuprinzător cu toate caricaturile care apăreau în lume, într-un an. Era editat la Montreal de către Robert LaPalme, iar graficienii români se mîndreau cînd îşi vedeau caricaturile menţionate în acest catalog care costa 1.000 de dolari canadieni. „Numai că într-o zi, Alexandru Andrieş a făcut un desen, nu foarte incisiv, dar interpretabil, cu un pescar care prindea peşti cu un cîrlig în formă de seceră şi ciocan. A ieşit un mare scandal şi vreme de trei ani n-am mai primit catalogul“, spune Mihai, care ţine să amintească de acest catalog ca despre cea mai mare recunoaştere a caricaturiştilor români în Epoca de Aur.

Şase luni pentru un desen

În acei ani, Mihai a intrat în „Punct Grup“, „o confreerie de artişti care mi-a dat şi un premiu“. A debutat apoi şi la revistele „Urzica“, „Magazinul“, „Viaţa studenţească“, „Perpetuum comic“ şi altele, participînd la numeroase expoziţii şi la saloane naţionale şi internaţionale de umor. „Era greu să trimiţi afară. Nu exista xerox, aşa că mai întîi trebuia să pozezi desenul, care ajungea apoi la un preţuitor, adică o comisie care îl evalua. Pînă la urmă se decidea că nu e patrimoniu artistic şi poate ieşi din ţară. Toată chestia dura vreo şase luni, deci trebuia să te apuci din timp, dacă voiai să participi la un concurs“, povesteşte caricaturistul. Azi, e mult mai simplu, dar umorul nu mai e acelaşi. „Studiind acum caricaturile de la «Urzica» şi «Racul», îmi dau seama că aveau o ţinută artistică foarte înaltă. Aurel Baranga, Eugen Taru şi alţii erau nişte adevăraţi profesionişti. Cu toate că eram nevoiţi să facem o «artă angajată», să combatem tarele societăţii capitaliste pe care azi le simţim pe pielea noastră, revistele erau extraordinare“, crede el despre acele reviste şi almanahuri care ne-au susţinut moralul în vremuri de cenzură.

Unde e umorul de altădată?

Ce crede caricaturistul braşovean despre umorul de azi şi despre presa satirică românească? „Desenatorii buni au rămas. Unii au plecat în străinătate, alţii mai publică şi azi. «Caţavencu» a păstrat o parte din umorul bucureştean, extrem de acid, cu accente vulgare. Vulgaritatea ţine loc de subtilitate, nu mai e umorul acela fin de altădată. E foarte multă maculatură şi mizerie culturală, dar şi lucruri bune“, crede Mihai. El continuă să deseneze, să ridiculizeze şi să articuleze societatea de azi prin caricaturi. În fiecare zi, după ora 17,00, se aşază în faţa colii de hîrtie şi schiţează o scenă cu haz despre ce mai aude la televizor sau în jur. Pentru că avem nevoie şi să mai zîmbim, între atîtea griji şi tensiuni. „Am rămas singuri şi goi. După 1990, am cam uitat să rîdem, în cursa aceasta nebună după realizări şi himere pe care încă nu le-am atins“, spune braşoveanul de la „Urzica“, graficianul care a înţepat comunismul cu vîrful peniţei şi continuă să rîdă cu multă seriozitate de defectele politicii de azi.

Caricatură şi caricaturişti români

• Se pare că prima publicaţie umoristică românească a apărut doar o jumătate de an în 1859 şi s-a numit „Ţînţarul“. A doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX a reprezentat epoca de aur a presei umoristice. Numai în Bucureşti existau 300 de reviste satirice, printre care: Satyrul, Satira, Moş Teacă, Urlătoarea, Veselia. „Urzica“ a fost o revistă de satiră şi umor, înfiinţată în 1948, în urma unei directive de partid. Redactor-şef a fost cunoscutul epigramist şi dramaturg Aurel Baranga. Deşi avea ca obiectiv să ilustreze lupta de clasă, satirizînd duşmanul capitalist şi pe tovarăşii care nu îndeplineau planul, revista a ascuns între paginile ei şi multe glume cu perdea, un umor de cea mai bună calitate care s-a întors împotriva celor ce-l cenzurau. În 1990, revista şi-a schimbat numele în „Moftul român“, dar fără succesul de altădată. Marii maeştri ai caricaturii româneşti sînt consideraţi: Nell Cobar, Eugen Taru, Mihai Stănescu, Constantin Ciosu, Octavian Andronic. Ion Popa Popas a obţinut titlul de cel mai rapid caricaturist din lume, cu 131 de caricaturi făcute într-o oră, pe 17 octombrie 1995. Neagoe Gogu a reuşit, în decembrie 2006, să intre şi el în Cartea Recordurilor cu 1.300.000 de caricaturi lipite într-un film lung de doi kilometri. Caricaturistul momentului în Braşov este Cătălin Zaharia.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: