Criza din ’30 n-a învins Braşovul

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 19.12.2008

• Anii 1929-1933 au trecut peste braşoveni cu reduceri de salarii, şomeri, revolte şi sărăcie, însă n-au lăsat urme dureroase ca în ţările puternic industrializate
• În 24 ianuarie 1932, New York Times publica o ştire care descria favorabil situaţia României „ca fiind, în această parte a Europei, singura ţară menţinînd etalonul aur, moneda românească avînd o acoperire suficientă“

Din iniţiativa Inspectoratului Muncii din Braşov, s-a constituit un comitet pentru ajutorarea şomerilor. Se întîmpla în 1928. ,,Din această sumă, au putut fi acordate şomerilor următoarele ajutoare: au dormit gratuit la cămin 612 şomeri, 2.675 de nopţi, cu alimente au fost ajutaţi 1.407 şomeri, cărora li s-au dat în total 4.222 raţii de pîine de 1 kg, 1.730 raţii slănină a 250 de grame, 950 de raţii brînză a 300 de grame şi 40 raţii carne a 500 grame“, anunţa Primăria Braşov în februarie 1932, deschizînd o campanie de ajutorare a „femeilor şi bărbaţilor care rabdă foame şi sufăr frig din pricina lipsei de lucru“. Nici cei cu loc de muncă nu o duceau prea bine. Ca să nu fie concediaţi, bugetarii au renunţat la 30% din salariu. Dar chiar şi aşa, lefurile întîrziau cîte 3-4 luni. În 1932, a fost dat un comunicat de presă pentru liniştirea populaţiei: salariile urmau să fie plătite integral înainte de Crăciun, „din cauza lipsei de numerar, la cassa percepţiilor“. Pensiile au fost diminuate în 1932, a doua oară, în medie, cu 25%. Cu excepţia celor mai mici de 2.000 de lei. Ziarele scriau despre sinucideri şi publicau anunţuri ale mamelor disperate care-şi dădeau copiii spre adopţie. Erau anii recesiunii. Un episod ce părea rămas în istorie. Se spune că recesiunea care ne ameninţă în 2009 este o criză la indigo a celei din anii ’30. Monitorul Expres vă prezintă istoria curbelor de sacrificiu la Braşov, aşa cum au relatat-o ziarele vremii.

Vom fi măcar la fel de norocoşi ca bunicii?
Criza de catifea din Braşov

Părea un episod îndepărtat din istorie, dar ne ameninţă din nou, aruncînd lumea în urmă cu aproape 80 de ani. Sîntem din nou la un pas de o mare depresiune. Se spune că e o criză la indigo, dar colapsul de azi, faţă de cel din anii ’30, e departe de a urma acelaşi şablon. Efectele încă nu s-au manifestat în toată amploarea lor, viitorul poate fi la fel de sumbru ca acela de la început de secol XX. Ba chiar mai dramatic, dacă luăm în calcul faptul că România de azi e mult mai dependentă de economia mondială. Monitorul Expres vă prezintă istoria curbelor de sacrificiu la Braşov, aşa cum au relatat-o ziarele vremii. Braşovenii au „strîns baierele“, dar, pînă la urmă, cu toate neajunsurile, au trăit doar o criză „de catifea“. Timpul ne va demonstra dacă, în anul 2009 care se anunţă plin de negură, vom fi la fel norocoşi ca bunicii noştri.

Fabricile au mers înainte

În 1929, Braşovul era renumit pentru sporturile de iarnă şi cîteva fabrici importante: Întreprinderea Aeronautică Română, Schiel (utilaje hidraulice), Kugler (ciment), Scherg (stofe), Teutsch (scule), Ancora Română (cabluri), Fraţii Stollwerck (bomboane), Friedrich Czell şi fiii (bere şi malţ). Adică, actualele Carpatex, Hidromecanica, IUS, Temelia, Kraft, Roman, Aurora. Fie şi faptul că aceste mari fabrici au supravieţuit timpului arată că industria braşoveană n-a fost strivită de efectele crizei. Dar, dacă fabricile nu s-au închis, nu înseamnă că populaţia a dus-o bine. Au avut loc concedieri, revolte ale angajaţilor nemulţumiţi de înjumătăţirea salariilor. Numărul şomerilor a crescut. Au apărut şi grevele. Numai în 1933 au avut loc în întreaga Românie 92 de greve care au afectat 272 de companii. În Braşov, au fost mişcări revendicative ale angajaţilor de la fabricile Scherg şi Schiel. Mult umflate în amploare de ,,imberbul“ partid comunist, dornic de afirmare la acea vreme. Cu toate acestea, producţia locală a mers înainte. Iar oraşul a trecut, fără răni adînci, peste criză.

Proteste şi rezolvări

La Scherg, angajaţii locuiau în clădiri construite special pentru ei de către patron. Cu toată criza, postavurile braşovene aveau căutare. La Schiel, muncitorii s-au răsculat mai mult de spaimă, după ce explodase un cazan şi muriseră cîţiva oameni. Minerii de la „Concordia“ Vulcan au făcut şi ei o grevă, cerînd salariile restante pe cinci luni. Totuşi, nu erau lăsaţi să moară de foame, „primind zilnic aconturi de cîte 100 de lei, iar vagonetarii, de cîte 60 de lei“. Cam leafa pe care o primea o secretară pe o săptămînă. Greva tipografilor din 1930 s-a sfîrşit cu mărirea salariilor cu 5%, atît cît ceruseră greviştii. Şi totuşi, criza economică de peste ocean, schimbase şi viaţa braşovenilor. Numărul şomerilor creştea. Încă din februarie 1930, Camera de Comerţ şi de Industrie din Braşov a luat măsuri pentru reducerea şomajului: „înlocuirea lucrătorilor streini cu elemente indigene, intensificarea lucrărilor publice, reducerea orelor de lucru în industriile atinse de şomaj, dîndu-se astfel posibilitate tuturor lucrătorilor de a lucra, acordarea de comenzi pe seama micilor meseriaşi“.

Comitete şi comisiuni de ajutorare a şomerilor

Din iniţiativa Inspectoratului Muncii din Braşov, s-a constituit în 1928 un comitet pentru ajutorarea şomerilor la care au contribuit cu fonduri substanţiale marile fabrici şi bănci din Braşov, printre care Scherg, Stollwerk (ciocolată), Schiel, Franck-Sohne (cafea), Hess (bomboane), Banca Albina. O mie de lei a donat şi actorul Constantin Tănase. În total, s-au strîns spre sfîrşitul lui 1930, 614.599 de lei. „Din această sumă, au putut fi acordate şomerilor următoarele ajutoare: au dormit gratuit la cămin 612 şomeri, 2.675 de nopţi, cu alimente au fost ajutaţi 1.407 şomeri, cărora li s-au dat în total 4.222 raţii de pîine de 1 kg, 1.730 raţii slănină a 250 de grame, 950 de raţii brînză a 300 de grame şi 40 raţii carne a 500 grame“. „Autorităţile publice, în faţa cărora defilează mai des şi mai stăruitor convoiul trist al oamenilor pe cari vremurile i-au năpăstuit în cumplita suferinţă de a-şi vedea copiii fără pîine, îşi fac o datorie din cele mai adînc simţite, dînd concursul său comisiunii de ajutorare a şomerilor“, anunţa Primăria Braşov în februarie 1932, deschizînd o campanie de ajutorare a „femeilor şi bărbaţilor care rabdă foame şi sufăr frig din pricina lipsei de lucru“.

Se fura de la săraci

În 1930, Gazeta Transilvaniei scria că „Din cauza crizei economice şi financiare, a crescut şi la noi, ca şi în alte ţări, numărul muncitorilor rămaşi fără lucru. Autorităţile dau şomerilor braşoveni rămaşi fără lucru timp de 15 zile cîte un kilogram de pîine şi cîrnăţărie pe zi, iar şomerilor care se află în transit aceeaşi hrană timp de 3 zile, fiind apoi trimişi la vatră“. Dar, ca şi azi, acolo unde există filantropie, există şi hoţie. Aşa că, în plin dezastru social, la Braşov, s-au furat bonurile şomerilor. Un funcţionar al primăriei s-a aprovizionat vreme de două luni cu alimente care ar fi trebuit să ajungă la săraci. „Răutatea în carne şi oase“, „satrapul“, aşa era numit Gheorghe Mâzgăreanu, cel care nu numai că înscria preferenţial şomerii pe listele beneficiarilor de ajutoare, dar care şi subtilizase 1.500 de bonuri. Slujnica lui a fost prinsă în timp ce lua lapte pe bonuri de la Lăptăria Orfanilor din Str. Mureşenilor. Poliţia evaluase că infractorul păgubise fondul şomerilor cu 100.000 de lei. La domiciliul lui s-au găsit depozite de făină, mălai, slănină, pîine şi un teanc de bonuri de alimente. La arestarea lui au fost martori circa 300 de şomeri „cari se pregăteau să-l linşeze în faţa poliţiei“.

Lefurile întîrziau cîte 3-4 luni

În vremuri de criză, cînd populaţia îşi pierde încrederea în sistem, proliferează grupările extremiste. La Braşov, în anii ’30, comuniştii încercau să se infiltreze în rîndurile proletariatului - ce-i drept, tot mai numeros. „Cîţiva agenţi comunişti s-au pus în fruntea unui grup de vreo 40 de muncitori, pretinşi şomeri, prezentîndu-se prefectului judeţului, cerînd pîine şi lucru“. Cînd li s-a cerut să spună de unde au fost concediaţi, falşii muncitori au pornit o demonstraţie în faţa redacţiei ziarului care îi apăra, Brassoi Lapok. Au împrăştiat manifeste cu lozinca „La luptă, pentru apărarea Uniunei Sovietice!“. Liderii manifestanţilor s-au dovedit a fi de fapt proprietari de case, cu conturi bune în bancă. Nici situaţia celor ce aveau un loc de muncă nu era roză. Ca să nu fie concediaţi, bugetarii au renunţat la 30% din salariu. Pentru reducerile de personal, se făceau anchete complicate pentru depistarea numirilor ilegale. Dar chiar şi aşa, mici, lefurile întîrziau. Cîte 3-4 luni. În 1932, a fost dat un comunicat de presă pentru liniştirea populaţiei: salariile urmau să fie plătite integral înainte de Crăciun, „din cauza lipsei de numerar, la cassa percepţiilor“. Iar Ministerul de Finanţe a dezminţit zvonurile că ar urma o nouă reducere cu 30%. Nu pentru mult timp. Anii crizei au însemnat trei curbe de sacrificiu, ultima avînd loc în 13 februarie 1933, cînd salariile şi pensiile au scăzut cu încă 10-12,5%.

Au scăzut pensiile

O măsură a guvernului ţărănist din anii crizei a fost reducerea pensiilor care „nu trebuie să întreacă nici într-un caz salariile actuale“. Pensiile au fost diminuate în 1932, a doua oară, în medie, cu 25%. Cu excepţia celor mai mici de 2.000 de lei. Calculul pensiilor se făcea şi în funcţie de localitate, cel mai scump era Bucureştiul, Braşovul era în categoria a II-a. Şi atunci existau pensii barosane: 16.860 de lei. Totalul pensiilor plătite în 1931 fusese de 5.027.901.893, iar prevederile pentru 1932 erau de 4.392.605.165. Pensionarii depuneau zilnic circa 600 de cereri de acţionare în justiţie. Funcţionarii care au fost avansaţi sau au fost în delegaţie, n-au primit retribuţie suplimentară. „Aceasta, bineînţeles, din cauza grelei situaţiuni financiare şi a conjuncturei bugetare“. Ministrul de finanţe, Virgil Madgearu, a cerut ca situaţia să se menţină şi pe 1933. „Comerţul şi industria stagnează, funcţionarii şi pensionarii nu sînt plătiţi cu lunile. Dacă lucrurile merg tot aşa, ne ruinăm complect“, scria Gazeta Transilvaniei, publicînd sfaturile pentru criză ale unui student: „Fiecare să-şi restrîngă cheltuielile la strictul necesar. La o parte orice lux şi risipă inutilă!“.

Leul avea putere, băncile nu

Totuşi, în 24 ianuarie 1932, New York Times publica o ştire care descria favorabil situaţia României „ca fiind, în această parte a Europei, singura ţară menţinînd etalonul aur, moneda românească avînd o acoperire suficientă“. Pentru împiedicarea ieşirii banilor din ţară, Banca Naţională a dat următorul comunicat: „Pe viitor, niciun călător nu va putea eşi din ţară decît cu suma de 2.000 de lei în bancnote de-ale Băncii Naţionale a României“. BNR publica periodic situaţia activelor sale, din care probabil, puţină lume înţelegea dacă e de bine sau nu. În 1929, a intervenit cu o stabilizare monetară, după o perioadă de inflaţie. În general, leul avea putere în acea vreme, continuînd să fie o monedă convertibilă. „Bancherii streini fug din România, văzînd că oficialitatea noastră încurajează campaniile de presă duse contra capitalului strein“, scria Gazeta Transilvaniei nemulţumită că „se dărîmă la rînd toate băncile“, fiind îngrijorată nu de băncile mari din care făcuseră avere liberalii, ci de cele mici din Ardeal, „unde e băgat banul săracului. E depus azi ca să-l ia mîine şi nu ca să speculeze cu dobîndă. Dacă se prăbuşesc aceste bănci ţărăneşti nu mai găseşti ban decît la cămătar cu act de vînzare de pămînt şi dobînzi 100 în sută. Ce ne facem?“

Ţăranii, cei mai mulţi datornici

Într-adevăr, băncile populare şi-au închis porţile în anii crizei. Economistul braşovean Victor Jinga, preşedintele Uniunii Coperativelor din Ardeal, arăta că, „din puzderia de cooperative de consum, cari s-au înfiinţat după răsboi, au mai rămas în viaţă la sfîrşitul anului 1931, abia 7 unităţi“, la care s-au adăugat alte două, întemeiate în Zărneşti şi Cristian. Dintre acestea 9, doar trei au avut beneficiu, „România nouă“ din Budila, „Poenarul“ din Poiana Mărului şi „Fabrica de celuloză Zărneşti“. „Din mersul din ultimii trei ani ai cooperaţiei de consum se desprinde declinul acestui fel de activitate cooperatistă“, îşi încheia el expunerea. De ce dispăreau băncile mici? Pentru că împrumutaseră ţăranilor. Care nu reuşeau să-şi vîndă recolta şi astfel nu aveau cu ce să plătească datoriile. La 13 martie 1932, suma totală a datoriilor agricultorilor din Transilvania era de 6 miliarde de lei. Depunerile erau de circa 3 miliarde, din care 70% sub 10.000 de lei, „pornind de la oameni de condiţie umilă“. Iar împrumuturile lor nu erau pentru investiţii, ci pentru consum. Deputatul de Braşov Voicu Niţescu, fost ministru, preciza cu privire la proiectul de asanare a datoriilor agricole că reducerea de 25% pentru cei mai năpăstuiţi e prea mică. Dar bună şi atîta cîtă a fost. Legea convertirii acestor datorii a salvat mulţi producători agricoli.

Mult grîu, puţini bani

Cu adevărat zguduită de criză a fost însă agricultura românească. Eram o ţară „eminamente agrară“, cu muncitori puţini, 80% din români îşi cîştigau traiul la coarnele plugului. „Grînarul Europei“ scotea producţii importante de cereale, dar după metode învechite. Ţăranul român trudea pentru fiecare sac de grîu, în timp ce americanul, îl obţinea uşor, datorită mecanizării. Automat, grîul lor era mai ieftin. Povara birurilor, deprecierea mărfurilor româneşti pe piaţa europeană, agricultura precară, stabilizarea tîrzie a monedei naţionale au fost principalele nenorociri care i-au apăsat pe români în anii curbelor de sacrificiu. Dacă mai adăugăm şi faptul că datoria externă a României era de 122 de miliarde, adică 6.700 de lei pe cap de locuitor, cît 13 salarii medii de bugetar, e clar că efectele crizei mondiale s-au resimţit şi la noi, chiar dacă eram deja o ţară săracă. În 1930, ţărănistul Virgil Madgearu îi îndemna pe ţărani să împrumute prin credite ipotecare de la Casa de Economii, care urma să fie reformată şi strict controlată de către minister. Dar socoteala din ’30 nu s-a mai potrivit în ’32 cînd „statul n-are astăzi bani pe care să-i dea în credit agricultorilor“.

Restricţii la pîine

În noiembrie 1932, guvernul prezidat de Iuliu Maniu a introdus reglementări cu privire la grîu şi făină: „Se vor fabrica în toată ţara numai două sorturi de făină de grîu şi anume: făină de patiserie şi făină de pîine. Punerea în circulaţie a altor calităţi de făină va fi cu desăvîrşire oprită. Făina de patiserie nu se va fabrica decît în proporţie de 10% din grîul măcinat. Nu se va putea fabrica şi pune la comerţ în întreaga ţară decît un singur fel de pîine din grîu. Se mai poate fabrica şi pune în comerţ pîine din făină de secară, precum şi pîine din făină de grîu amestecată cu făină de secară sau de orz sau cu cartofi. Din făina de patiserie nu se vor putea fabrica decît cornuri, chifle şi franzeluţe pînă la o greutate maximă de 50 de grame. Pentru intensificarea consumului de secară şi porumb, se vor scădea transporturile pe CFR, cel la grîu rămînînd neschimbat, în afară de distanţele lungi“. Pîinea cea de toate zilele era limitată.

Ori la bal, ori la spital

În vreme de sărăcie, se înmulţesc infracţiunile. Buletinul poliţiei din timpul crizei anunţa zilnic furturi mărunte. Un braşovean a furat o pijama şi 9 cămăşi, 5 perechi indispensabili, o pereche indispensabili flanea, o pereche ciorapi de culoare neagră şi cinci gulere de diferite culori. Altul a furat cearşafuri şi produse de patiserie. Ştirile despre sinucideri erau mai frecvente: „Janos Emma din Str. Ecaterinei nr. 16, în ziua de 2 noiembrie 1932, orele 23,40, s-a aruncat înaintea trenului Rapid nr. 21, în faţa restaurantului garei Braşov. Trenul i-a tăiat picioarele pela glesne. Cauza pare a fi criza şi mizeria familiară“. În Gazeta Transilvaniei apăreau şi anunţuri ale mamelor disperate care-şi dădeau copiii spre adopţie. Dar eram, totuşi, departe de grozăviile care se întîmplau în ţările mari lovite de criză. În tot acest timp, prolifera divertismentul, ca lumea să uite de vîntul care le şuiera prin buzunare. Astfel, cinematograful Astra din Braşov se străduia să aducă filme tot mai bune, ba chiar şi filme erotice, cafenelele organizau serate costumate, asociaţiile dădeau petreceri cu orchestră de jazz în scop umanitar. Plăcile de patefon se vindeau pe credit. Medicii ofereau şi ei tratament pe credit. Dar cea care avea să prospere fulminant pe seama sărăciei a fost Loteria Naţională. Cu reclame cît toată pagina, se anunţau cîştiguri fabuloase, iar amărîţii cumpărau bilete în speranţa îmbogăţirii peste noapte. Pentru provincie, „trimitem lozuri în toată ţara contra plata prin mandat poştal“.

Licitaţii, ieftiniri, falimente

Şi ziarul Gazeta Transilvaniei a resimţit efectele crizei, cerînd în anunţuri repetate recuperarea datoriilor de cîteva sute de mii de lei de la abonaţi şi din publicitate. Marile instituţii încercau să-şi întregească bugetele punînd în vînzare mobile şi imobile. Pînă şi Legiunea de Jandarmi Braşov şi-a scos la licitaţie, la sediul din Str. Bălţilor nr. 8 A, paturi, scaune, dulapuri şi lenjerie. Vestita IAR a pus la vînzare cantina şi magazinul de consum. Societăţile de amanet publicau zilnic anunţuri de licitaţie a giuvaerurilor celor care nu mai aveau puterea să le răscumpere. Pînă şi lutierul Karl Einschenk vindea instrumentele muzicale la care nu s-a mai achitat manopera. Cerea doar preţul reparaţiei. Toate prăvăliile au redus preţurile, doar-doar or atrage mai mulţi muşterii. Micile fabrici însă au fost nevoite să închidă de tot. În 1932, fabrica de mobilă Johann Hubes şi Fiii anunţa vinderea întregului depozit de mobilă plus hala deţinută în Societatea Industriaşilor din Str. Porţii nr. 55 „contra libretelor de depuneri de la toate băncile în funcţiune“.

Prefaceri mari cu buget mic

În 1932, primar în Braşov era Cornel Voicu, iar prefect George Cuteanu. Cu toată penuria, edilul anilor de criză se lăuda că a reuşit instalarea a 60 de avertizoare de incendiu în tot Braşovul, a electrificat oraşul, reducînd simţitor cheltuielile cetăţeanului, cu toate că se mai folosea încă gazul pentru iluminat şi gătit. S-au achiziţionat 6 autobuze Citroen pentru transportul public. Toate locuinţele din centru au fost racordate la canalizare. În şedinţa din 20 octombrie, primarul spunea că „au scăzut simţitor preţul lemnului şi chiriile imobilelor“, principala sursă a bugetului local. Administraţia locală a operat reduceri de buget, de la 131.000.000 de lei (1930), la 85 de milioane (1932), urmînd să fie comprimat pînă la 65 de milioane de lei. „Cu toată această dureroasă operaţie, putem spune că s-au executat lucrări importante, oraşul fiind întreţinut în bună stare“. Casieria municipalităţii nu încasase decît 33% din ceea ce i se cuvenea. Sălile de spectacole nu achitaseră impozitele de doi ani. Primarul propunea chiar ca unele imobile să fie vîndute, deoarece chiriile se recuperau cu greu sau deloc. „Valoarea materialului lemnos a scăzut aşa de mult încît nu se mai pot acoperi cheltuielile de exploatare şi întreţinere. Costul unui metru cub a scăzut de la 457 la 230 de lei, iar astăzi se oferă între 95 şi 21 de lei pe mc de molid. Venitul net al pădurilor a scăzut de la 8 milioane la 1,5 milioane de lei“.

Criza s-a sfîrşit după război

Peste români au trecut în acei ani, ca şi acum, două alegeri: locale şi parlamentare. Plus un recensămînt care scotea în evidenţă reducerea drastică a natalităţii şi în Braşov, ca în toată lumea. Situaţia s-a redresat treptat. În toamna lui 1932 a avut loc suspendarea execuţiilor silite imobiliare, care erau tot mai dese şi aruncau tot mai mulţi datornici pe drumuri. Guvernul ţărănist a aranjat împrumuturi externe. După reducerea datoriilor agricole, statul a intervenit şi prin încurajarea exportului la produsele agricole, la floarea-soarelui, România fiind atunci pe primul loc în lume. Tot statul a aprobat reducerea tarifelor la transportul cerealelor şi eliminarea vămii. În ianuarie 1933, prin „Planul de la Geneva“, au fost stabiliţi experţi străini care au consiliat Banca Naţională. După 1934, s-au făcut infuzii masive de capital în industrie. S-au importat mai puţine produse finite şi mai multă materie primă. Industria petrolieră a cunoscut o creştere spectaculoasă, România ajungînd a şasea ţară extractoare din lume şi a doua din Europa la gaze şi aur. Avioanele IAR-80 şi IAR-81 construite la standarde internaţionale şi-au dobîndit faima internaţională. Balanţa comercială a fost în general excedentă. După criză şi pînă la izbucnirea războiului, România a cunoscut cea mai prosperă perioadă din istorie. Cu preţul unor sacrificii pe care mulţi le-au uitat.

Scenariul unei crize trăite

• După război, toate ţările împrumutau de la SUA pentru a-şi plăti imensele datorii. Americanii, cu bani luaţi pe credit, de la bogat la sărac, cumpărau masiv acţiuni la bursă, încurajaţi de prosperitatea industriei. Astfel, preţul acţiunilor a crescut. Americanii erau bogaţi, dar averea lor era virtuală. Industria înflorea, dar haotic, fără a ţine cont de absorbţia pieţii. Patronii se împrumutau în neştire pentru modernizarea procesului de producţie. Peste 8,5 miliarde dolari erau împrumutaţi, o sumă mai mare decît întregul numerar care circula în SUA. Într-o joi, pe 24 septembrie 1929, acţiunile au scăzut brusc la Wall Street. De ce? Fiindcă mai mulţi acţionari s-au grăbit să vîndă. Panicat, tot americanul s-a îmbulzit să-şi recupereze banii. Marele crah bursier a antrenat după el falimentul băncilor, în special al celor mici. 774 de bănci americane şi încă 8.000 din întreaga lume au intrat în faliment. S-a format astfel un cerc vicios: băncile nu mai împrumutau, scădea consumul, scădea producţia, scădea profitul, se intra în faliment. Banca Federală de Rezervă a Americii n-a intervenit şi astfel a pierdut şi ea o treime din bani. Cu toate că noul preşedinte, Roosevelt, a încercat un sistem de reforme numit „The New Deal“, menit să scoată America din marasm, criza din ’29 s-a sfîrşit abia cînd s-a sfîrşit şi Al Doilea Război Mondial. În numai patru ani, între 1929 şi 1933, producţia industrială în SUA a scăzut la jumătate. Veniturile reale ale americanilor s-au micşorat cu 28%. Numărul de şomeri a crescut de la 1,6 milioane la 12,8 milioane. Produsul intern brut scăzuse de la 103 miliarde la 55 de miliarde în momentul de vîrf al crizei. La marginea oraşelor au apărut aşa-numitele Hooverville, tabere de colibe în care locuiau cei rămaşi pe drumuri în urma falimentelor. Mulţi mici industriaşi care au pierdut tot la bursă s-au sinucis. Rata sinuciderilor a ajuns de 17 cazuri la 100.000 de locuitori. Alţii au ales să facă greva foamei, să participe la marşuri ori să protesteze uneori violent. În Europa, cele mai afectate ţări au fost Germania şi Austria, unde în 1932 erau peste 6 milioane de şomeri, adică o treime din forţa de muncă.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: