Toţi saşii Caţei

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 03.07.2008

• Harald Lienert, un braşovean stabilit în Germania, a postat pe Internet o bază de date cu toţi saşii comunei Caţa din ultimii 300 de ani

Ţara Bîrsei, întîia zonă colonizată de populaţia germană, a rămas fără nemţi. Au plecat înapoi, spre ţinuturile din care veniseră acum 850 de ani. Cei mai mulţi au devenit cetăţeni germani, iar originile lor braşovene au fost uitate. E dificil ca cineva să inventarieze azi familiile saşilor emigraţi. Şi asta în numai patru ani. De la 3.000 de kilometri depărtare. E greu şi unei singure familii să-şi întocmească o astfel de istorie a gradelor de rudenie. A unui sat întreg, e o muncă titanică. Un braşovean stabilit în Germania, medicul veterinar Harald Lienert, a avut ambiţia de a scormoni prin registre oficiale în căutarea numelor tuturor locuitorilor din comuna Caţa. A reuşit ceea ce multor cercetători le-ar părea complicat: înregistrarea a 5.971 de persoane, cu arborele genealogic al fiecăruia, de la 1711 încoace. O istorie a saşilor reunită în aşa-zisa „Ortsfamilienbuch Katzendorf“, accesibilă şi pe Internet, la adresa http:// www.ortsfamilienbuecher.de/katzendorf. O fabuloasă genealogie a nemţilor din Caţa.

Recuperatorul de istorie

„Lucrarea de faţă este dedicată amintirii lui Johann Lienert şi consătenilor căţeni din toată lumea“. Aşa începe lucrarea lui Harald Lienert (foto medalion) pe care o numeşte „Carte familială a localităţii Katzendorf“. De fapt, este vorba de un gigant arbore genealogic, cu rădăcinile în 10 octombrie 1711 şi ultimul ram în 23.03.1959. Aceasta este perioada pentru care s-au identificat înscrisuri oficiale. Lienert a pornit să le răsfoiască dintr-un motiv simplu, dar îndreptăţit: „După prăbuşirea regimului totalitar din România şi, consecutiv, a exodului de masă al saşilor transilvăneni după 1990, se impune o activitate degrabă în această direcţie, pentru ca urmele de existenţă a neamului nostru să nu se piardă în mod nerecuperabil. Scopul întocmirii acestei cărţi familiale este dorinţa mea de păstra pentru urmaşi conştiinţa ascendenţei noastre“, mărturiseşte cercetătorul care se exprimă încă destul de bine în limba română. După patru ani de umblat prin registre, de demersuri formale şi nonformale, de studiere a documentelor filă cu filă şi de transcriere datelor, de întocmire de scheme şi arbori genealogici ai fiecărei persoane în parte, Lienert a reuşit să şteargă praful uitării de pe numele strămoşilor săi.

Copil, printre statisticieni

Lienert nu s-a născut în Caţa, dar tatăl lui, Johann Lienert (1885-1959 - foto medalion) „a fost un veritabil fiu de ţăran căţean. A ţinut mult la această origine, rămînînd toată viaţa lui legat sufleteşte de localitatea natală. De timpuriu mi-a explicat, pe baza unei fotografii din 1899, legăturile de rudenie între strămoşi, îndemnîndu-mă astfel la extinderea studiilor mele genealogice“. Tatăl lui Lienert, primul demograf neoficial al comunei Caţa, a fost notar comunal în Roadeş, Buneşti şi Hălchiu unde, „în sfîrşit, m-am născut şi eu, în 27 august 1927“. După cîţiva ani, tatăl său a ajuns şeful Serviciului statistic din Prefectura Braşov. De aici a şi ieşit la pensie în 1942. Se pare că înclinaţiile spre documentare statistică le-a moştenit de la el, tot mergînd prin birourile unde se culegeau şi se interpretau statistic date de tot felul despre populaţia Braşovului. Micul Harald a făcut şcoala primară din cartierul Blumăna, apoi a urmat cursurile liceului teoretic Honterus.

De la apicultură, la medicină

„După cele patru bombardamente asupra Braşovului din anul 1944, ne-am mutat la Homorod, satul natal al mamei mele Anna, născută Weiß. Am schimbat şi şcoala, înscriindu-mă în clasa VII-a a liceului «Episcopul Teutsch» din Sighişoara (actualmente liceul Josef Haltrich). De aici, în noaptea zilei de 15 ianuarie 1945, am fost ridicat laolaltă cu alte zeci de mii de etnici germani, şi deportat pentru muncă silnică de reconstrucţie în URSS“, povesteşte Lienert. Avea doar 18 ani cînd a ajuns în minele de cărbuni din Donbas (Bazinul Doneţului). S-a îmbolnăvit de dizenterie entamoebială, a slăbit excesiv. Boala i-a adus noroc, a fost declarat inapt pentru muncă şi transportat acasă, în Hălchiu, în decembrie 1945. Pe drum însă, în condiţii de călătorie inumane vreme de trei săptămîni, s-a ales şi cu o pleurezie. A ajuns acasă bolnav, neputînd să-şi reia cursurile la liceu. „Astfel, am terminat liceul mai tîrziu, în 1948. Din criză de bani, n-am putut urma imediat o facultate şi m-am angajat ca apicultor la gospodăria agricolă de stat din Homorod. După doi ani de zile, am economisit atîta cît să-mi ajungă pentru întreţinerea mea timp de un semestru la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad. Apoi mi s-a acordat o bursă care mi-a permis continuarea studiilor pînă la absolvire, în 1955“, explică el.

Un pensionar preocupat de genealogie

A fost medic veterinar vreme de 19 ani la Cincu, apoi la Agnita, unde s-au născut şi cele două fete şi băiatul din căsătoria cu Hannelore Rether. Spre uimirea lor, în 1974 le-a fost aprobată cererea de emigrare în Germania pentru întregirea familiei cu cele trei surori ale lui, stabilite acolo de ani de zile. În Germania, Lienert a continuat să profeseze ca medic veterinar pînă la pensionare în anul 1990. „Ca pensionar, timpul mi-a permis să mă ocup în mod intens de genealogie, extinzînd-mi cercetările peste limitele propriei familii înspre culegerea datelor întregii populaţii săseşti din Caţa“, spune Lienert. S-a alăturat cercetărilor altor specialişti. Contribuţia lui este extrem de valoroasă în reconstituirea trecutului acestei comune şi păstrarea moştenirii culturale căţene. „Se rezumă doar la prezentarea genealogică a populaţiei săseşti“, mărturiseşte el, modest, explicînd că metoda după care a lucrat este „similară compunerii unui tablou din pietricele de mozaic“.

Cercetare de la depărtare

Sursele din care s-a documentat au fost punctul de plecare, dar şi cel mai greu moment al cercetării, din cauza lipsei de documente sau a imposibilităţii de a ajunge la ele. Linert a luat legătura cu sute de persoane de la care a aflat despre rudele lor din Caţa, dar şi despre alte persoane pe care le cunoşteau, completînd fiecăreia cîte o fişă genealogică. Braşoveanul a avut parte şi de ajutoare. „Printr-o muncă neobosită, Gerda Fuss din Nürnberg, luînd contact telefonic şi scriptic cu o mulţime de foşti căţeni din toată lumea, a obţinut adresele a 759 consăteni. Din ele s-au putut extrage 253 adrese familiare (majoritatea din Germania, dar şi din Austria, Canada şi SUA). La aceste adrese am trimis cîte o fişă genealogică interogatorie din care am obţinut 122 răspunsuri, adică aproape 50%“, explică Linert. El însuşi a interogat prieteni, cunoştinţe, foşti căţeni. A mai avut la dispoziţie şi matricolele bisericeşti (de botez, de cununie şi de deces), întocmite de către preoţii comunităţilor religioase şi păstrate în oficiile parohiale. După ce a colectat 5.473 de date personale, Linert a folosit programul AHN-DATA care l-a ajutat să stabilească legăturile de rudenie dintre aceste persoane.

De la primul, la ultimul sas

Prima şi cea mai veche matricolă din Caţa datează din octombrie 1711 şi a fost concepută de către preotul Gustav Lang, născut în 27 iulie 1685 la Rupea, şi instalat în parohia din Caţa, la 27 august 1710. „Acest preot, cît şi succesorii lui au continuat în mod conştiincios înregistrările în matricolele bisericeşti. Întrucît originalele acestor registre cu timpul începuseră să devină indescifrabile, harnicul şi înţeleptul curator bisericesc Michael Kasper din Caţa Nr. 97, în anul 1962, a copiat toate datele într-un index. Aici s-au cuprins fără lacune, în succesiune cronologică, toate datele de botez, cununie şi deces, în ordine alfabetică. În anul 2002, indexul se mai găsea în păstrarea curatorului bisericesc Andreas Müller Nr. 38 (decedat la vîrsta de 92 ani, în anul 2006)“, explică Linert, cu precizie. În această sursă bogată şi bine ordonată, braşoveanul a observat că primul copil botezat a fost Catharina Wagner, născută în 10 octombrie 1711, ca fiică a lui Hannes Wagner şi a Catharinei. Ca ultimă înregistrare, figurează venirea pe lume a fetiţei Luise Ewae (22.03.1946). Ultima înregistrare de cununie se referă la soţii Horst Günther Schüssler şi Eleonore Lienert (23.06.1957). Ultimul caz de deces s-a înregistrat la 23.03.1959 (Michael Ewae Nr. 5).

9 mai 1964, ultima înregistrare

O altă sursă informativă importantă în cercetarea lui Linert a fost „Cartea familială bisericească“. Ultimul care a notat în această carte a fost preotul dr. Christoph Klein (devenit ulterior episcop al Bisericii Evanghelice din România) care a înregistrat la data de 9 mai 1964, moartea Annei Petri, născută Helwig. „Cartea familială bisericească“ este împărţită în trei părţi: „Familii ale comunităţii evanghelice“ (numele sînt înregistrate în ordinea crescîndă a numerelor de casă (vechi), de la 1 la 101 şi 204 pînă la 280. Curţile cu numerele de la 102 pînă la 203 au fost locuite de familiile altor confesiuni. „În luna mai 1997, am avut ocazia de a putea copia atît Indexul matricolar cît şi Cartea familială bisericească şi de a transporta copiile în Germania. Toate datele cuprinse în aceste documente le-am stocat în computer şi le-am prelucrat cu ajutorul programului AHN-DATA. Cu această ocazie a ieşit la iveală că, din 1964 încoace, în documentele susnumite nu mai existau date genealogice“, precizează braşoveanul.

Saşii, salvaţi de la uitare

Imaginaţi-vă că toată munca de copiere şi digitalizare a datelor s-a făcut în numai patru ani. Cu sprijinul Asociaţiei de Genealogie Computerizată, „Cartea familială a localităţii Caţa“ a fost publicată pe Internet. Baza de date se actualizează trimestrial, fiind completată cu date despre noi naşteri, căsătorii şi decese. Răsfoind această uriaşă lucrare, putem vedea că există o secţiune cu toate numele săseşti legate de Caţa. Unele persoane sînt născute în Caţa, altele s-au mutat aici în timpul vieţii, venind din localităţi învecinate sau chiar din alte ţări, mai ales Germania. Despre fiecare se ştie cînd s-a născut, cînd s-a căsătorit, cu cine, cîţi copii a avut şi, dacă a murit, locul şi data decesului. Mai precis şi mai complet decît orice document al autorităţilor române, inventarul lui Lienert este o lucrare preţioasă de care ştie însă prea puţină lume. „Strîngerea surselor disponibile scrise şi verbale poate fi considerată, printre altele, o contribuţie la asigurarea moştenirii culturale transilvănene“, crede el, pe bună dreptate. Oricum, saşilor din Caţa le-a dăruit nu doar o bază de date, ci şi şansa de a-şi cunoaşte trecutul, prin strămoşii uitaţi.

Caţa sau Katzendorf

• Se pare că denumirea originară a localităţii Caţa ar fi fost Kattendorf, aşezarea fiind o veche colonie a imigranţilor din Hessa. Aceştia sînt descendenţii unui trib germanic numit Katten sau Chatten, din teritoriul Fulda-Lahn, ce a aparţinut mai tîrziu tribului Franconilor. Documentar, localitatea apare în secolele XIV-XV cu denumirile de Katza, Kacza, Cacza, Katzen, dar pentru prima oară figurează cu numele Katzendorf pe harta lui Honterus. În 1488, satul avea 92 de gospodării, 5 păstori, o şcoală, o moară şi doi săraci. Există 14 localităţi care se numesc Katzendorf în Germania şi Austria şi multe cu nume asemănătoare: Katzenloch, Katzenburg, Katzenmuhle, Katzenbach, Katzenhof. Situată la o distanţă de 78 km de Braşov şi 8 km de Rupea, comuna Caţa numără azi circa 2.600 de locuitori. 40% sînt români, 23% romi, iar germani doar 1%. La recensămîntul populaţiei din 1977, în Caţa trăiau 531 de saşi, în 1992, 49 de saşi, iar în 2002, mai erau doar 20. Principalul obiectiv turistic al Caţei este biserica evanghelică care datează din secolul XIII. Biserica-cetate încă mai păstrează intact aşa-numitul Turn al Slăninei în care căţenii îşi păstrau slănina pentru ca pe timp de asediu îndelungat să poată supravieţui în interiorul cetăţii.

Exterminare prin muncă

• Viaţa lui Harald Lienert a fost marcată de deportarea în lagărul de muncă sovietică din 1945. Braşoveanul povesteşte pas cu pas prin ce a trecut în acel coşmar. România se obligase să pună la dispoziţia puterii sovietice un număr de 80.000 braţe de muncă pentru „munca de reconstrucţie“. Între timp, apăruse un ordin ca toţi tinerii de origine germană să presteze muncă obligatorie pentru refacerea căilor ferate. Scutiţi erau doar elevii înscrişi la liceu, cu condiţia să facă muncă de infirmier în spitalul militar din oraş. Lienert s-a bucurat că poate măcar să meargă la şcoală. În vacanţe, n-avea voie să meargă cu trenul de persoane, saşii erau „duşmanii statului“. Călătorea cu marfarul, pe platforma de frînă. A fost ridicat în toiul nopţii de 7 agenţi NKVD. A mai apucat să-şi vadă o dată tatăl, de la distanţă, înainte de a fi îmbarcat într-un vagon de vite, împreună cu alte 56 de persoane. Pe drum, au cîntat imnul saşilor: „Ardealule, locul nostru dulce de baştină, scumpa noastră patrie, te salutăm în toată frumuseţea ta, şi în jurul tuturor fiilor tăi să se-ncingă hora armoniei.“ În condiţii de neimaginat, plini de păduchi, deportaţii au ajuns după o călătorie de 17 zile, la Reasnaia, în Ucraina. Au fost duşi într-un lagăr îngrădit cu sîrmă ghimpată, în barăci cu priciuri, fără încălzire. Lienert a primit numărul „P 112“, adică „rabotnik nomer sto-dvenaţăt“. Erau hrăniţi cu o zeamă sărată în care plutea cîte o gogonea murată. „Rareori se mai dădea ca felul doi şi un terci de arpacaş, ce purta denumirea rusească de caşă“, povesteşte Lienert. Pîinea era neagră şi mustea de apă. Minerii cu muncă subterană aveau dreptul la 1 kg pîine pe zi, ceilalţi jumătate, iar bolnavii doar 350 de grame. Se munceau 8 ore în mina de cărbune, la adîncimea de 250 de metri. Însetat, Lienert a băut din băltoacele acumulate în subteran şi s-a îmbolnăvit, după numai 5 zile, de dizenterie. A fost internat la infirmerie, dar nu i s-a dat niciun medicament şi nici mîncare. S-a deshidratat complet. Infirmierele au început să-i aducă nişte caşă, dar s-a dres singur cu coajă de stejar de pe copacii din lagăr. Totuşi, pentru a nu fi trimis înapoi la muncă unde ar fi murit, a întrerupt autoterapia şi boala a revenit. Cînd putea, cioplea cu briceagul pipe sau alte obiecte din lemn pentru care primea cîteva ruble din care îşi cumpăra hrană la negru. „Timpul trecea, războiul se termina, iar pentru noi nu se întrezărea nicio speranţă de scăpare din «raiul muncitoresc»“, îşi aminteşte braşoveanul. Pe 23 noiembrie, a primit ordin de repatriere. Picioarele lui nu mai puteau susţine greutatea trupului, muşchii se atrofiaseră. Frigul din trenul marfar şi din şcolile unde au fost cazaţi la graniţă l-au făcut să-şi piardă cunoştinţa, Lienert a auzit pe cineva spunînd: „Ăla moare pînă acasă“. S-a luptat cu boala şi, mergînd cu maşini şi căruţe de ocazie, a ajuns în sfîrşit la familia lui, în Homorod. Mai mult mort decît viu, cu handicap motor şi cu amintiri care l-au marcat pe viaţă.

„Prin prezenta colecţie de date doresc să transmit actualei generaţii, dispersată în toate părţile lumii, cunoştinţa legăturilor familiale ale persoanelor din Caţa, spre păstrarea acestor cunoştinţe şi pentru generaţiile viitoare.“
Harald Lienert

„Ceea ce a realizat domnul Lienert este destul de dificil, dat fiind că aceste informaţii nu sînt uşor de obţinut. Dar iată că a reuşit, datorită dorinţei sale puternice şi pasiunii. Oameni ca Lienert sînt puţini. Lucrarea e de un real folos şi pentru noi, statisticienii braşoveni. Am putea încerca, la rîndul nostru, să coroborăm datele noastre cu cele ale domnului Lienert şi să scoatem o publicaţie care să arate evoluţia populaţiei săseşti de-a lungul timpului şi comparativ cu alte localităţi din judeţ.“
Ion Popescu, director Direcţia de Statistică Braşov

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: