Patru sate într-o expoziţie

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 17.05.2008

• Valorile tradiţionale din comunele Şercaia, Hălmeag, Şona şi Mîndra pot fi admirate la Muzeul de Etnografie Braşov

Muzeul de Etnografie Braşov a deschis o expoziţie inedită, rodul cercetării mai multor specialişti care au studiat tradiţiile şi valorile locale din Mîndra, Şercaia, Hălmeag şi Şona. Cele patru localităţi se află pe traseul viitoarei autostrăzi Braşov-Borş, iar cînd investiţia va fi gata, locurile nu vor mai arăta la fel, oamenii nu vor mai avea aceleaşi mod de viaţă. Este meritul echipei de cercetători, etnologi braşoveni şi din alte părţi ale ţării, de a radiografia comunităţile săteşti aşa cum sînt ele acum, înaintea transformărilor. „Sate contemporane din România. Deschideri spre Europa“ este o expoziţie deopotrivă fascinantă şi amară. Veţi vedea cît de frumoase sînt tradiţiile în aceste sate braşovene. Şi veţi înţelege că, în cîţiva ani, vom pierde multe dintre ele.

Un studiu despre identitate

Este vorba de un proiect naţional, în cadrul căruia patru comune braşovene au fost ţinta cercetărilor sistematice ale Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, Muzeului de Etnografie Braşov şi Facultăţii de Etnologie şi Folclor Bucureşti. În doi ani, specialiştii au studiat Mîndra, Şercaia, Hălmeag şi Şona, sub toate aspectele realităţii sociale. De la obiceiuri şi tradiţii, la port, mentalităţi, ocupaţii, structură demografică. Totul a fost inventariat şi redat într-un raport de cercetare bogat în date ştiinţifice, dar şi în stări afective trăite de cei ce au cules datele. Pentru că, impresionaţi de frumuseţea locurilor şi bogăţia valorilor spirituale, cercetătorii şi-au notat şi impresiile personale, un lucru mai puţin obişnuit în practica ştiinţifică. Veţi găsi fotografii inedite, poveşti interesante, produse meşteşugăreşti, istorie şi prezent, într-o expoziţie despre valorile care definesc identitatea fiecărei comune. Valori care, în timp, se vor şterge, sub influenţa modernizărilor. Şi cu care orice naţiune s-ar mîndri şi s-ar lupta să le păstreze. Aşadar, acum avem cele patru portrete de sate braşovene. Veţi fi uimiţi de cît sînt de frumoase şi interesante.

Branduri locale

Mîndra şi Şercaia au fost alese pentru că sînt aşezate în proximitatea autostrăzii Braşov-Borş, pe malul stîng al Oltului, aproape de Făgăraş. Deşi sînt comune vecine, nu seamănă una cu alta. În Mîndra sînt numai români, în Şercaia şi români, şi saşi, maghiari, romi. Prima localitate păstrează un mod de viaţă rural, cealaltă e mult modernizată. Dacă la Mîndra întîlneşti la fiecare pas elemente tradiţionale, în Şercaia e nevoie să reconstitui un obicei sau o ocupaţie străveche făcînd apel la memoria bătrînilor. Şi totuşi, în ambele comune, chiar şi cu influenţe urbane, tradiţia există, e vie, se păstrează şi se perpetuează de la o generaţie la alta. În viaţa de zi cu zi, sătenii n-au renunţat să coacă pîine, să spele rufele la rîu, să ţeasă în război, să cultive legume şi să crească animale. În sărbătoare, însă, şercăienii se laudă cu cîteva manifestări care nicăieri nu-s ca la ei: ceata feciorilor (Bruderschaft), Ziua judecăţii (Richtag), asociaţia fetelor (Schwesterschaft) sau Fasching (Carnavalul de Lăsata Secului). Sînt obiceiuri săseşti la care participă întreaga suflare, mărci de interes local.

Vechi meşteşuguri

În Şercaia, cercetătorii au descoperit meşteşugari, e drept bătrîni, dar păstrători ai tehnicilor vechi de secole. Rotari, fierari, tîmplari, frînghieri, curelari din mîinile cărora ies şi astăzi căruţe, sănii, pluguri, topoare, baroase, potcoave, scaune, furci de tors, curele, hamuri, căpestre, frînghii şi leuci. În Mîndra, sînt mulţi croitori şi cojocari, dar niciun cizmar. În schimb, dulgherul de aici a făcut acoperişurile tuturor caselor, ba chiar şi prin Braşov. Fiecare sat are fîntînarul lui. Meşterii de azi îşi amintesc că, altădată, meseria lor avea altă căutare, se făcea cu altfel de unelte, iar produsele aveau altă calitate. Cu ele au construit strămoşii lor biserica din sat. Sau casele părinteşti în care stau locuitorii de azi. În locuinţele oamenilor, cercetătorii au descoperit un adevărat tezaur tradiţional. Astfel, în Mîndra, au aflat de patul înalt, din „casa dinainte“, adică din camera cea bună. Fiecare obiect are rostul lui şi funcţia lui estetică. În tindă, se depozitează obiectele de uz gospodăresc şi se locuieşte, în camera dinainte se vede starea materială a gospodarului. Ţesăturile sînt etalate cu mîndrie, de la ştergare şi pături, la perne şi straie de sărbătoare. Puţine case mai au paturi înalte, mulţi săteni le-au înlocuit cu canapele moderne. Dar, în cîteva case, puteţi vedea încă tradiţionalul pat, o adevărată vitrină cu opere de artă populară.

Fala mîndrenilor

Localnicii îşi amintesc cum era pe vremea cînd saşii erau mulţi în zonă. Sau cînd a venit şi peste ei colectivizarea şi au refuzat să-şi dea pămînturile şi vitele. Cum a fost în război, sau cum erau tîrgurile de altădată. Cu ce se îmbrăcau oamenii şi cum se îmbracă azi. Cum erau nunţile, botezurile, înmormîntările şi sărbătorile creştine. Ce se făcea la şezătoare. Ce jocuri jucau copiii de ieri şi cum se joacă ei astăzi. Toate le găsiţi în expoziţie. Chiar şi reţete de bucate tradiţionale. Dansul tradiţional este poate unica formă de folclor care trăieşte şi astăzi la fel de vie ca odinioară. Pentru a-i vedea pe feciori (cetaşi) dansînd, cercetătorii i-au urmărit la „Seara însuraţilor“, pe 7 ianuarie, cînd îşi aleg şi un vătaf al însuraţilor. Povestind cum era pe vremuri ceata feciorilor, şi comparînd cu momentele lor coregrafice de azi, oamenii nu văd nicio deosebire. Doar o bătrînă din Mîndra observă o schimbare: „Pe-atunci, oamenii erau mai cu bun-simţ“. Ceata feciorilor e un alt brand de comună, Mîndra se poate mîndri cu el.

Ce va fi peste 20 de ani?

Imaginaţi-vă că toate aceste comori folclorice vor fi uitate în scurt timp. Prin terenurile din apropierea comunelor vor intra buldozerele şi vor tăia drumul autostrăzii. Turiştii, circulaţia intensă vor schimba Mîndra şi Şercaia. Tradiţiile vor fi treptat înlocuite cu obişnuinţe moderne, de la oraş. Este preţul pe care-l plătim pentru avansul civilizaţiei. „Dacă nu vom păstra puţinele valori identitare de aici, peste 20 de ani nu vom mai avea nimic“, crede Ligia Fulga, directorul Muzeului de Etnografie Braşov. De aceea, specialiştii lansează şi un SOS pentru salvarea acestui tezaur etnografic. Cercetarea, care s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani, s-a încheiat. De aici încolo, e rîndul nostru să ne arătăm interesaţi de conservarea a ceea ce ne reprezintă, ca braşoveni. Cît mai avem amintiri şi dovezi din ceea ce ne defineşte ca zonă, populaţie, colţ de lume. Un an de-acum încolo, expoziţia e deschisă pentru toţi cei care vor să descopere fascinanta lume a satelor din Ţara Făgăraşului. O incursiune în trecut, cu o clipă înainte de a începe previzibilul viitor.

Drăguş, primul documentar românesc

• Sociologul Dimitrie Gusti (foto) a făcut din Drăguş satul vedetă al cercetării sociologice româneşti. Pornind de la premisa că satul românesc conservă tradiţii, dar suferă şi procese de transformare, Gusti a vrut să imortalizeze realitatea din Drăguş sub toate aspectele: viaţă socială, obiceiuri, ocupaţii, cutume, etnografie, tot ce se poate şti despre o localitate. Ba chiar a iniţiat un proiect prin care fiecare tînăr cu studii urma să efectueze un stagiu social, asemeni celui militar, lucrînd efectiv la studierea zonelor rurale şi urbane. Rezultatul urma să fie un gigantic Atlas monografic al României, lucrare cum nu s-a mai pomenit şi pe care nicio ţară n-a fost în stare s-o facă nici în prezent. Printre primele sate studiate, s-a numărat şi localitatea braşoveană Drăguş. Din munca de cîţiva ani a numeroasei echipe multidisciplinare condusă de Gusti ne-a rămas un film realizat în 1929, care este şi primul film documentar românesc. Astfel Drăguş este unicul sat din România al cărui trecut îndepărtat, în toată complexitatea lui, a rămas pe peliculă.

Cufărul cu comori

• Cercetarea s-a finalizat cu un raport de cercetare şi numeroase documente care vorbesc despre valorile tradiţionale din Mîndra, Şercaia, Hălmeag şi Şona. Arhiva cuprinde:
- înregistrări audio: 223 ore
- înregistrări video: 54 ore
- imagini digitale: 4.049 bucăţi
- fotografii de epocă: 126 bucăţi
- piese muzeale achiziţionate: 184 bucăţi
- piese muzeale donate: 126 bucăţi.

Geambaşii din Şercaia

• Cercetarea n-a însemnat doar un inventar de date, ci şi participare activă la muncile săteşti, nu de puţine ori plină de peripeţii. Cătălina Tesăr, masterandă la Oxford, a vrut să vadă cum fac comerţ cu cai romii din Şercaia. L-a căutat pe Zoltan care urma să meargă la tîrgul din Voila cu oale de vînzare. Ţiganul s-a lăsat cu greu convins, spunîndu-i că asta e „afacere ţigănească“ şi „treabă de bărbaţi“. I-a cîştigat încrederea cînd a făcut cinste cu un rînd de bere. Au mers cu căruţa pînă la tîrg. Au făcut foc şi au mîncat. Dimineaţa, Cătălina a observat că alţi ţigani dădeau tîrcoale cailor şi le verificau dinţii. Apoi i-au încălecat şi au făcut demonstraţii de strunire. În final, aşa-zişii olari din Şercaia au vîndut un cal. Nu se ştie cu cît. Cercetătoarea a înţeles că Zoltan e geambaş. Adică vinde cai, dar nu neaparat pentru profit. „Mai tare mi-e de aldămaş decît de tîrg“, a mărturisit un geambaş, unul din puţinii care mai practică negoţul cu cai prin Ţara Făgăraşului.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: