Air Force One, pilotat de un român

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 17.07.2015

• Aeronava cu care a venit Nixon în România în 1969 a fost pilotată de Nick Tamposi, un american de origine română
• El a ales Braşovul pentru reuniunea de familie, la 50 de ani de la emigrarea în SUA

Puţini au fost piloţii care au ajuns la manşa celebrului Air Force One, cel mai securizat avion din lume. Doar 13 la număr din 1944 încoace, de cînd preşedintelui american i-a fost repartizată o aeronavă exclusivă. Printre aceşti piloţi de top, s-a aflat şi un român. Este un fapt deloc cunoscut în România că, atunci cînd Richard Nixon a aterizat la Bucureşti, în istorica sa vizită în România, Air Force One a fost pilotat de Nick Tamposi, un român al cărui tată emigrase în 1907 în SUA. A fost selectat pentru că era unul dintre cei mai buni căpitani americani. A fost un pionier al aviaţiei comerciale, a fondat o şcoală de pilotaj şi a predat aeronautică la Harvard. Nick Tamposi a inaugurat liniile aeriene New York-Moscova şi New York-Bucureşti, legînd astfel, pentru prima oară, în plin Război Rece, America de două ţări comuniste. Cu acest prilej şi-a întîlnit şi rudele rămase în ţară. Reuniunea de familie a avut loc la Braşov şi a fost transmisă de zeci de jurnalişti americani. Pe 20 iulie, vom sărbători Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene. Iată povestea lui Nick Tamposi, cel mai bun pilot român de peste Ocean.

Ferma care îi hrănea pe Aliaţi

Familia Tamposi se trage din Munţii Pindului, dintr-o comunitate de aromâni, Avdela. De aici a plecat Nasi, tatăl celui ce avea să piloteze avionul preşedintelui SUA. După cum avea să declare mai tîrziu, cei din neamul Tamposi se considerau români dobrogeni. În satul natal, Nasi a lucrat în restaurantul tatălui său. La vîrsta de 15 ani, s-a despărţit de fratele lui, Spiridon, îmbarcîndu-se din Constanţa pe un vapor care l-a dus în America. În New York a încercat să facă aceeaşi muncă la un hotel, dar nu i-a plăcut oraşul, aşa că, în acelaşi an, s-a mutat în Nashua, statul New Hampshire, unde se stabiliseră şi alţi prieteni. În 1907, cînd a sosit în America, nu ştia boabă englezeşte, a învăţat abia în zece ani. În anii crizei, n-a găsit nimic de lucru. A muncit la o fermă care s-a închis în cîteva luni, apoi la o fabrică de pantofi, pe un salariu foarte mic. A ajuns cu timpul şef de atelier. A încercat să pună la punct o instalaţie de prelucrare a bumbacului, apoi să deschidă o fabrică textilă, apoi a trecut la prelucrarea pieilor. În cinci ani, a ajuns să aibă mai multe fabrici de încălţăminte la Nashua şi în alte localităţi. În 1921, a cumpărat o fermă de 34 de hectare la Pine Hill Road, lîngă aeroport. „Nu ştiam cum se pune hamul la cal“, mărturisea bătrînul Tamposi. Dar a învăţat singur cum merg treburile la fermă, studiind buletinele agricole. Astfel că, dacă la început producea 10 tone de fîn, după 21 de ani, ajunsese la o producţie de 50 de tone. Avea şi 17 vite de lapte, 2 hectare de porumb dulce şi 100 de piersici şi meri. „Sper ca în acest an să iasă mai multe mere şi mai mult lapte, ca să cîştige războiul SUA şi Aliaţii“, declara el în interviul din 1942. Iar jurnalistul a adăugat: „Familia şi ferma lui contribuie la victoria SUA“.

Cei mai bogaţi din statul New Hampshire

În 1916, Nasi s-a căsătorit cu o româncă, Aspasia Caragiani, cu care a avut cinci copii: Martha, Nicholas, James,
Victoria şi Samuel. Cu toţii şi-au adus contribuţia la război: Nick, ca pilot de bombardier, James ca mecanic la aeroport, Sam producînd hrană pentru armată, iar fetele făcînd muncă de caritate. În 1947, împreună cu cercetaşele din Nashua, au trimis seminţe de legume în Europa, inclusiv în România. Au primit scrisori de mulţumire în 13 limbi. Pe cele în româneşte le-a tradus Nasi. În anii 1942-1946, fermei Tamposi i se dusese vestea că are cele mai productive vaci Holstein. Timp de trei ani consecutivi, ferma a fost numărul unu în district, pentru păşuni, animale bine hrănite şi cea mai mare eficienţă. Sam (foto medalion), fiul cel mic, a fost cel care s-a dedicat agriculturii, dar şi-a luat şi licenţa de pilot pe avioane comerciale. În 1948, a început să vîndă aspiratoare şi a devenit lider zonal. Anul următor, a devenit broker, dar n-a renunţat nici la munca la fermă. În 1951, s-a căsătorit cu Barbara St. Pierre. Peste un an a vîndut asigurări de viaţă de o jumătate de milion de dolari. În 1955 a fondat Broad Acres, devenind cel mai mare dezvoltator imobiliar, pe terenurile sale din New Hampshire şi Florida. Între 1960 şi 1970, a construit cîte o jumătate de kilometru pătrat de obiective comerciale şi industriale pe an, ceea ce a reprezentat aproape jumătate din creşterea economică a statului New Hampshire. Senatorul Warren Rudman spunea despre el că „a adus mai multe locuri de muncă în stat decît toate instituţiile economice din toate oraşele puse împreună“. Sam a fost unul dintre cei mai bogaţi americani.

Scandalul Tamposi la Casa Albă

Sam Tamposi (1924-1955) a cumpărat acţiunile celebrei echipe de baseball Red Sox din Boston. Microbist înrăit, mergea cu echipa prin turnee. La fel ca întreaga familie Tamposi, a fost activ susţinător al Partidului Republican. Fiica lui, Elizabeth, a ajuns asistent secretar de stat în administraţia Bush, şefa Biroului Departamentului de Stat al Afacerilor Consulare, unde se acordau vizele. Numele ei e legat de un mare scandal. În timpul campaniei prezidenţiale din 1992, a supervizat operaţiunile de studiere a paşapoartelor contracandidatului Bill Clinton şi al mamei sale. Ea a spus că aşa a primit ordin, Bush nu a recunoscut, aşa că a fost concediată. James s-a implicat în dezvoltarea învăţămîntului aeronautic fiind unul dintre fondatorii Colegiului „Daniel Webster“ din Nashua. Pentru americani, Tamposi a fost şi este un nume respectabil, chiar dacă imensa avere s-a diminuat în urma falimentului răsunător din anii ’90. Cert e că aceşti români şi-au împlinit visul pe pămîntul american. Însă primii Tamposi au avut mereu gîndul la cei rămaşi acasă. Nasi a reuşit să-şi aducă mama (Despa), enoriaşă activă în jurul Bisericii Sf. Nicolae din Nashua. Tatăl lui fusese ucis în război. Dar celelalte rude au rămas în România. În 1966, Nick avea să povestească într-un interviu acordat cotidianului „The Telegraph“: „La cîţiva ani după ce tatăl meu a emigrat din România, a trimis după bunica şi cei doi fraţi ai mei, Petre şi George. Petre a rămas să-şi termine liceul. Dar Primul Război Mondial a schimbat regulile şi n-a mai putut pleca. S-a angajat la o bancă, a avut trei fii şi a aşteptat ziua cînd va putea să-şi vadă mama, fraţii, verii, nepoţii şi nepoatele din SUA. Ocazia n-a mai venit niciodată, România alăturîndu-se Axei în al Doilea Răboi Mondial şi intrînd în tabăra comunistă. Fratele meu a pierdut orice speranţă de a ne revedea“.

Cel mai tînăr comandant la Pan American

Nicholas şi James s-au remarcat în domeniul aviaţiei, fiind trecuţi pe lista pionierilor zborului comercial în America. Încă din copilărie, fiindcă ferma lor era lîngă aeroport, Nick (foto medalion) a urmărit fascinat avioanele. Născut pe 18 februarie 1918, a zburat pentru prima oară cu un monoplan la vîrsta de 15 ani. La 17 ani a început să piloteze, iar la 19 ani, după absolvirea liceului din Nashua, şi-a luat brevetul de pilot, după 75 de ore de zbor. În 1938, a primit şi licenţa radio, apoi pe cea în domeniul instrumentelor de zbor. Dar a avut avionul lui personal încă de la vîrsta de 5 ani. Jurnaliştii americani
scriau despre el că, la numai 21 de ani, avea deja o „considerabilă experienţă de zbor“. Aceasta pentru că familia Tamposi deţinea încă din 1925 Nashua Aviation, cu o flotă de 18 avioane de diferite tipuri. Din 1925 pînă în 1940, fraţii Tamposi au deţinut controlul complet al aeroportului. Nashua Aviation nu a avut nicio aeronavă avariată sau pierdută timp de 15 ani. De pierderi umane nici nu putea fi vorba. În decembrie 1939, tînărul Nick Tamposi, pilot angajat de un an la Wiggins Airways din Boston, a fost selectat să iniţieze în tainele zborului studenţii de la Institutul de Tehnologie din Massachussetts şi de la Universitatea Harvard. În anii războiului, a pilotat un bombardier. În 1964 a zburat cu primul Boeing 707. În 1965 avea 20.000 de ore de zbor. În 1972, s-a retras în aviaţia comercială, după ce 30 de ani a zburat pentru Pan American Airways. Atunci cînd s-a angajat, la 22 de ani, era cel mai tînăr comandant din istoria acestei companii.

A legat America de România

În perioada cît a pilotat pentru Pan American, şefi de state şi mari oameni de afaceri l-au solicitat la manşa avioanelor personale, atunci cînd era vorba de zboruri considerate dificile sau de securitate sporită. L-a dus pe preşedintele Braziliei deasupra pădurilor Amazonului, în Matto Grosso, ţinutul rămas şi azi necunoscut. Compania l-a ales pentru un zbor istoric: inaugurarea liniilor New York- Moscova şi New York-Bucureşti, în 1967. Pînă atunci, nu existaseră zboruri regulate către cele două ţări din cauza Războiului Rece. Nick era perfect pentru această misiune, vorbea româneşte şi era familiarizat cu cultura părinţilor săi. Dar, de departe cel mai important zbor din cariera lui Nick Tamposi a fost cel în care a pilotat Air Force One. În august 1970, l-a adus pe Richard Nixon la Bucureşti în istorica vizită a unui preşedinte american în România comunistă. Deşi Casa Albă avea pentru Air Force One propriii săi piloţi experimentaţi, însuşi preşedintele american l-a cerut de la Pan American pe Nick Tamposi. N-a fost unica dată cînd Nick a aterizat pe pămînt românesc cu un şef de stat. Îl atrăgea ţara natală şi, ori de cîte ori avea ocazia, nu refuza să meargă în Estul Europei. Autorităţile române îl cunoşteau deja şi îl tratau cu respect, iar românii îl iubeau şi-l numeau „Lindbergh-ul nostru“. Stelian Tambosi, un văr de-al pilotul care locuieşte astăzi în Constanţa, povesteşte că s-a întîlnit cu Nick de trei ori în România. „Prima oară, l-am aşteptat toate rudele. Ne-a invitat la bord, ne-a prezentat aparatele, apoi ne-am dus cu toţii la primărie, unde Nick a oferit primarului Bucureştiului cheia oraşului New York, iar acesta i-a dat cheia capitalei României s-o ducă primarului Lindsay din New York. Nick a prezentat şi nişte albume cu România văzută din satelit, imagini incredibile la acea oră. A doua zi, din partea Ambasadei SUA şi a Pan American, s-a dat o recepţie la Intercontinental“.

Memorii la Ceauşescu şi Maurer

A doua vizită a lui Nick în România a fost atunci cînd a aterizat avîndu-l la bord pe Sukarno, primul preşedinte al Indoneziei. „Cu ocazia aceasta, a făcut demersuri pentru a-l aduce pe tatăl meu în SUA. Pînă atunci, securitatea refuzase. După mai multe tergiversări, memorii la Maurer şi la Ceauşescu. Nick a reuşit. În 24 de ore, tata a primit paşaportul şi viza“, povesteşte Stelian, vărul căpitanului. A treia venire a lui Nick a stîrnit mare vîlvă şi a fost amplu descrisă în presa americană, fiindcă, „auzind că e o reunire de familie după 50 de ani, reporterii ne-au însoţit peste tot în România“. Într-o scrisoare trimisă cotidianului din Nashua, Nick Tamposi a povestit cum a fost întîlnirea cu rudele din România. „Am aterizat la Bucureşti luni, pe ploaie, tîrziu în noapte, după un zbor lung via Londra, Frankfurt, Viena. Am rezolvat toate formalităţile în 30 de minute“, scria el, uimit de cît de amabili au fost cei de la „Biroul de Turism al Guvernului“. Descrierea călătoriei continuă cu detalii despre frumuseţile României pe care voia să le cunoască şi cititorii americani. „Marţi ne-am plimbat prin Bucureşti, un oraş frumos, supranumit «Micul Paris». Am vizitat rudele prietenilor din Nashua. Miercuri dimineaţa am plecat la Constanţa, la 273 km către Marea Naegră. Cu o maşină închiriată, am condus cinci ore printre sate şi cătune, înainte de a ne îmbarca pentru a traversa Dunărea. O oră mai tîrziu am ajuns la Constanţa, iar întîlnirea cu unchiul Petre şi familia lui a fost o fericire pe care nu o pot descrie în cuvinte“.

Reuniune de familie în Poiana Braşov

„Mîine plecăm spre Vest, pentru cîteva zile, în Munţii Transilvaniei“, erau ultimele rînduri scrise de Nick către jurnalul american. În data de 25 mai 1966, însoţit de rude, Nick a venit la Poiana Braşov. „Am fost şi eu atunci, au fost două zile frumoase, o reuniune de familie foarte plăcută. Ne-am plimbat, am fost la restaurant. Vremea a fost frumoasă. Lui Nick i-a plăcut mult Braşovul. Reporterii s-au ţinut scai după noi, comentînd tot ce făceam la întîlnirea de 50 de ani“, povesteşte Stelian. „Eu şi soţia mea, Meredith, ne-am bucurat de fiecare moment din cele 10 zile petrecute în România“, mărturisea Nick, cel descris de ziarişti „un bărbat prezentabil, cu păr negru, un pic grizonat la tîmple, cunoscător al artelor, vinului şi delicatesurilor culinare internaţionale“. Jurnaliştii nu l-au slăbit nici la vizita din 1971. De fapt, ştiind ce apreciat e în România, au ţinut să nu lipsească de la contactul unui american capitalist cu rudele lui comuniste din România. Pe 7 iunie 1971, ziarele americane decretau că primirea lui Nick Tamposi „a fost de departe mai entuziastă decît cea a lui Nixon“. Mii de oameni l-au întîmpinat la aeroport, cu fanfară şi ansambluri de dansuri populare, „de parcă omul ăsta ar fi avut mii de susţinători în România“, după cum scria uimit jurnalistul John Stylianos. Crede că explicaţia e complexă: „În primul rînd pasărea albă Pan American e un punct de atracţie. Apoi ruta New York-Bucureşti e ceva fără precedent. Apoi, turiştii americani sînt rari în această ţară şi oamenii au venit curioşi să ne vadă. Dar mai e şi pilotul, un mare pilot, născut în New Hampshire, dar român după tată“.

Premieră în aviaţie: căpitanul a coborît primul

Cu ocazia primului zbor SUA-România, procedurile standard ale aviaţiei au fost încălcate. Căpitanul a luat microfonul şi a ţinut un discurs memorabil: „Bună ziua, sînt căpitanul vostru, Nick N. Tamposi. Acum 50 de ani, doi fraţi adolescenţi din România s-au despărţit. Unul, tatăl meu, a venit în SUA, celălalt a rămas în România. Azi, unchiul Spiro şi cei trei fii ai lui Justin, Nicolae şi Stelian, mă aşteaptă la aeroport. Mă tem că va fi o mică ceremonie după ce vom coborî din avion şi sper să nu vă supăraţi“. Cîteva minute mai tîrziu, cineva din partea Pan American a anunţat călătorii că, dată fiind situaţia inedită, căpitanul Tamposi va coborî primul din avion, înaintea pasagerilor. „Cred că e pentru prima oară în istoria aviaţiei cînd căpitanul nu părăseşte ultimul nava“, se mira jurnalistul american. Primirea i s-a părut impresionantă, ca la un şef de stat. Acest pilot deosebit a murit pe 10 octombrie 1975, într-un spital din Nashua, după o boală grea. Doi ani mai tîrziu, soţia lui, Meredith a participat la inaugurarea unei plăcuţe memoriale la Aero Space Center, în prezenţa unor mari personalităţi ale aeronauticii. Şcoala de Pilotaj înfiinţată de el la Nashua, unde s-au format sute de piloţi şi zeci de instructori de zbor, şi Turnul de Control al aeroportului îi poartă numele. Odată cu el, legăturile familiei Tamposi cu România s-au rărit. Poate de aceea, în ţara în care îşi are originile nu e deloc cunoscut. A venit timpul ca Monitorul Expres să vă spună povestea lui Nick Tamposi, un mare nume în istoria aviaţiei şi un bun ambasador al României în lume.

Piloţii preşedintelui

• Preşedintele României nu mai are avion prezidenţial. Dar, de-a lungul timpului, preşedintele SUA a fost purtat doar cu Air Force One, aeronava la manşa căreia au fost doar 13 piloţi oficiali:
1. Lt. Col. Henry Tift „Hank“ Myers (foto): iunie 1944 (Franklin Roosevelt) - ianuarie 1948 (Harry Truman)
2. Col. Francis W. Williams: ianuarie 1948 - ianuarie 1953 (Harry Truman)
3. Col. William G. Draper: ianuarie 1953 - ianuarie 1961 (Dwight Eisenhower)
4. Col. James Swindal: ianuarie 1961 - noiembrie 1963 (J.F. Kennedy) şi noiembrie 1963 - iulie 1965 (Lyndon B. Johnson)
5. Col. James Underwood Cross: iulie 1965 - mai 1968 (Lyndon Johnson)
6. Lt. Col. Paul Thornhill: mai 1968 - ianuarie 1969 (Lyndon Johnson)
7. Col. Ralph D. Albertazzie: ianuarie 1969 - august 1974 (Richard Nixon)
8. Col. Lester C. McClelland: august 1974 - ianuarie 1977 (James Ford) şi ianuarie 1977 - aprilie 1980 (Jimmy Carter)
9. Col. Robert E. Ruddick: aprilie 1980 - ianuarie 1981 (Jimmy Carter) şi ianuarie 1981 - ianuarie 1989 (Ronald Reagan)
10. Col. Robert D. „Danny“ Barr: ianuarie 1989 - ianuarie 1993 (George H. W. Bush) şi ianuarie 1993 - ianuarie 1997 (Bill Clinton)
11. Col. Mark S. Donnelly: ianuarie 1997 - ianuarie 2001 (Bill Clinton) şi ianuarie 2001 -iunie 2001 (George W. Bush)
12. Col. Mark W. Tillman: iunie 2001 - ianuarie 2009 (George W. Bush)
13. Col. Scott Turner (foto): ianuarie 2009 -prezent (Barack Obama)

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: