Bunul vecin al mocanilor din Săcele

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Foto: Bogdan Bălaş

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 26.06.2015

• Ştefan Lupu şi-a amenajat în curte un muzeu etnografic în aer liber, cu obiecte tradiţionale ale mocanilor săceleni

Săcelele, leagănul celei mai mari comunităţi de mocani din spaţiul românesc, este astăzi un oraş modern, în care doar denumirea unei străzi mai aminteşte de vestiţii crescători de mioare de odinioară. Însă Ştefan Lupu nu vrea să lase să se piardă vechile tradiţii. Ceea ce face de zeci de ani încoace e muncă multă, dar frumoasă: strînge obiecte vechi pe care le-au folosit strămoşii mocani, le recondiţionează şi le expune, ca să le vadă toată lumea. Încă din capul străzii, numită cum altfel decît a Mocanilor, poarta lui te îmbie la o incursiune în istoria comunităţii. Ustensile şi agregate mocăneşti sînt la vedere, în faţa casei. În curte, sute de lucruri răsar pe iarbă sau pe garduri. Casa lui e un adevărat muzeu etnografic. Aşa trăieşte Ştefan Lupu, printre exponate. Fiindcă nu poate să stea locului, a iniţiat şi o activitate unică la noi: Ziua bunului vecin. El însuşi este un vecin de toată nădejdea, aducînd „mocanilor“ riverani bucuria de a fi împreună pe cea mai mocănească stradă din România.

Poarta cu două acoperişuri

Poarta familiei Lupu din Săcele are 181 de ani, dar arată ca nouă. Ştefan a descoperit-o într-o gospodărie în care se făceau renovări. Asta face de cînd se ştie, cum aude că se demolează o şură, că se schimbă vreun acoperiş, se duce la faţa locului să vadă ce mai poate fi salvat din vechile obiecte care compuneau cîndva universul mocanilor săceleni. Poarta este curat mocănească. „Există trei tipuri mari de porţi în România: maramureşeană, secuiască şi mocănească. Cea de la noi se distinge prin cele două acoperişuri, cel de sus se numeşte păsărar. Poarta nu are nicio decoraţiune, e simplă. Ancadramentul e de stejar, iar poarta propriu-zisă e de brad. Specifică este inserţia celor două scînduri care compun astfel o arcadă. Poarta mare, în care intra această poartă mică, e în curte. Numai aici găsiţi astfel de porţi“, spune Ştefan, păstrătorul tradiţiilor. În faţa porţii e „parcată“ o drezină, unică în România. A fost un fel de bicicletă care mergea pe şinele de cale ferată, între cantoane, cînd revizorul făcea inspecţia. E din fier, fontă şi lemn. Lîngă drezină, e încremenită o maşinărie ciudată numită scărmănător. E compusă dintr-un fel de leagăn, care pendulează, trece prin cuie şi, astfel, lîna iese scărmănată. Un astfel de dispozitiv de lemn nu prea mai găseşti, şi nu în stare de funcţionare. Pe peretele casei, un imens tablou înfăţişează trei săcelence în costume tradiţionale mocăneşti. E de-ajuns numai exteriorul, ca să ai impresia că ai văzut un muzeu. Dar adevărata comoară a lui Ştefan se dezvăluie abia după ce intri în curte.

Muzeul etnografic din curte

În mijlocul curţii, o fostă piscină, acoperită acum cu scînduri, susţine sute de obiecte, de la ustensilele din gospodărie, la lăzi de zestre. Peste această podea de lemn sînt aranjate ca la muzeu, ba chiar mai frumos ca într-un muzeu, fiindcă exponatele sînt sub cerul liber, o vîrtelniţă, o roată de tors, un plug, o prăsilă de 5 rînduri, o maşinărie de scos cartofii, un ceaun de aramă imens, o piuă pentru măcinat nuci şi mac. Mai vedem şi nişte foale imense, „compresorul“ fierarului de odinioară, o colecţie impresionantă de ciocane de potcovar şi cleşti de scos fierul din foc. Sînt grupate pentru că Ştefan vrea să amenajeze o forjă, exact aşa cum era acum 100 de ani. Uneltele de dulgher le are de la „nişte săceleni, neam de neamul lor lucrători la întreţinerea Castelului Peleş“. Burghie, fierăstraie, putini, ciubere, oale şi ulcele, lămpi, sticle cu forme ciudate din perioada interbelică, rindele, un război de ţesut vertical din lemn, cu urzeala păstrată neatinsă din 1944, ploşti, covate, o sobă de fontă numai dantelării, linguri de lemn, lanţuri, balanţe, damigene, hamuri, o căruţă, frînghii, opinci. Într-o buturugă stau înfipte topoare mici şi mari. Nici muzeele nu sînt atît de bogate cum e colecţia săceleanului. „Atît de mult îmi plac, încît strîng tot. Astfel de lucruri nu pot fi aruncate, trebuie îngrijite şi arătate lumii. Toate economiile mele sînt pentru piese autentice, n-aş investi în nimic altceva, tradiţia este cea mai mare avere“, mărturiseşte colecţionarul care a cumpărat casa în 1996 tocmai „ca să avem unde să le punem în valoare“.

De la artă plastică, la artă tradiţională

Dar cine este Ştefan Lupu, săceleanul care face muncă de cercetător, etnograf, istoric, sociolog doar din pasiune şi dragoste pentru tradiţiile mocanilor săceleni? Nici măcar nu e de prin părţile locului, s-a născut în Araci, lîngă Bod, dar viaţa l-a adus lîngă Adela, „cea mai autentică mocancă, pe care o mai chema şi Ciobanu, pe numele de fată“. Amîndoi au lucrat la cultură, pe vremea lui Ceauşescu, se ocupau de pregătirea formaţiilor de la Electroprecizia şi Casa de Cultură pentru concursul naţional „Cîntarea României“. Ştefan era şi mai e şi azi instructor de dansuri populare şi balet. Dar se pricepe şi la muzică şi arte plastice. „În Săcele eram cunoscut pentru o lucrare din deşeuri numită «Triumful Soarelui». Dar, după Revoluţie, tot noi am fost şi prima firmă particulară din oraş. Dădeam video. Apoi am deschis un centru de închirieri casete video. Apoi am avut un Disco-Bar, la care veneau tineri din trei judeţe“, povesteşte Ştefan, zis nea Fane printre vecini. Tot strîngînd piese de muzeu, i-a venit ideea unui „punct de vizitare“, cum îi spune el. A restaurat, a amenajat, a achiziţionat şi astfel a ajuns la impresionanta colecţie de obiecte de artă şi meşteşuguri tradiţionale. Şi casa de locuit e impregnată de trecutul material şi spiritual al mocanilor din Săcele. De la bucătărie pînă în dormitor, numai lucruri vechi, dar funcţionale. Printre ele şi colecţia de linguriţe a Adelei sau cele 200 de pălării ale lui Ştefan, dintre care cea mai valoroasă e pălăria de mocan săcelean, diferită de cea a sibienilor, fără boruri. Uimitoare e şi scara de lemn, suspendată cu lanţuri de vapor, probabil unică în lume, după cum cred vecinii. Toate inovaţiile sînt concepţie proprie şi sînt lucrate de mîna lui.

Un sat pe o stradă

Dar ideile lui Ştefan nu s-au oprit aici. S-a tot gîndit la istoria mocanilor, acum un neam rămas doar în amintirea bunicilor, şi şi-a pus în gînd să redea vigoarea de odinioară a vechilor tradiţii. Dacă tot se numeşte Strada Mocanilor, locul de acţiune a fost ales chiar strada pe care locuieşte. Vecinilor le-a plăcut ideea. „Ne-am gîndit să blocăm strada şi să ne modificăm casele, astfel încît fiecare să adăpostească în curte un mic muzeu cu specific: al plăcintelor de Săcele, preparat tradiţional la noi, al brînzei, al bulzului, al lînii, al olarului, al fierarului. Lumea vrea, dar costă cîteva milioane de euro, aşa că am renunţat la satul nostru mocănesc“, spune Ştefan. I-a venit o altă idee, mai simplă, dar nu mai uşor de pus în practică: Ziua bunului vecin. „Relaţiile de vecinătate aproape că au dispărut, de ce să nu le revigorăm? Prima ediţie a fost în 2010, iar recordul de participare a fost acum doi ani: 463 de persoane, localnici şi turişti. Am avut chiar participare internaţională, oaspeţi din Vietnam şi din Insulele Capului Verde“, spune el, bucuros că sărbătoarea a devenit o tradiţie, în rînd cu cele două care definesc Săcelele: Tîrgul Feciorilor de la Sîntilie şi Festivalul Plăcintelor. Ca totul să iasă bine, au împărţit strada lungă de mai bine de un kilometru şi jumătate în tronsoane. De fiecare tronson răspund cîte doi vecini. La întîlniri, stabilite în ultimul weekend din luna mai, se trec în revistă riveranii, nou-născuţii, dar şi cei dispăruţi. Se organizează un concurs de vinuri şi bucate producţie proprie şi se dau premii. Se acordă diplome şi vecinilor care au împlinit 50 de ani de căsnicie. Participanţii cîntă şi dansează dansuri populare în costume mocăneşti făcute pe comandă, fiindcă unul original nu mai găseşti în toată aşezarea.

Poarta săceleană din Franţa

Ziua bunului vecin din Săcele înseamnă, dincolo de activităţi specifice, prilejul ca oamenii să socializeze, să discute între ei, ca odinioară, să se întrebe de sănătate şi ce mai e de făcut pentru strada lor. Aşa au reuşit să contribuie la introducerea de noi conducte de apă potabilă şi canalizare, la turnarea de covor asfaltic nou, să schimbe peisagistica, transformînd Strada Mocanilor în cea mai frumoasă şi tradiţională arteră a municipiului. O comunitate de gospodari care face cît o administraţie locală. Vestea s-a dus şi locuitorii străzilor vecine au intrat şi ei în joc, astfel că anul acesta, Ziua bunului vecin i-a cuprins şi pe cei de pe străzile Unirii, Oituz şi Nicolae Colceag. Ar putea constitui o fundaţie, ca să atragă fonduri şi să aducă zonei mai multe îmbunătăţiri, dar „noi vrem să rămînem liberi“, să se dezvolte prin forţe proprii şi mai ales să devină cei mai buni vecini. Ştefan şi-a pus amprenta asupra locului, dar fiindcă se pricepe să prelucreze lemnul, a dat o mînă de ajutor şi la biserici. De fapt, a transformat maidanul de la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril“ într-o oază de civilizaţie tradiţională, cu băncuţe, troiţe şi nelipsitul element care defineşte moştenirea săcelenilor: poarta mocănească. Pînă şi foişorul din jurul cişmelei e hexagonal, fiecare latură fiind cîte o poartă tradiţională. A acoperit pîrîul cu traverse CFR. Totul e curat, îmbie la un moment de odihnă. Despre această poartă atît de originală, care tronează chiar şi în oraşul francez Vire, cu care e înfrăţit Săcelele, vrea să scrie o carte. Probabil niciodată ideile lui Ştefan Lupu nu se vor epuiza, mereu va găsi ceva nou, o activitate, o iniţiativă care să pună în valoare o istorie care încă mai poate fi salvată.

Adevăraţii mocani au fost doar în Săcele

• În România, există cîteva comunităţi de mocani, dar cele mai mari sînt cele din Mărginimea Sibiului (mărgineni sau ţuţuieni) şi Săcele. Însă adevăraţii mocani sînt consideraţi cei din Şapte Sate, vechea denumire a Săcelelor. În legătură cu originea lor, în cronici se spune că ar fi oieri sud-dunăreni (macedo-români) din secolul XIV. Prin tradiţie, ei au practicat transhumanţa cu turme imense de oi, între Carpaţii de curbură şi Balta Brăilei. La Medgidia, în a doua jumătate a secolului XIX, au creat o numeroasă comunitate stabilă. S-au mai aşezat şi în alte localităţi, dovadă stînd şcolile şi bisericile pe care le-au întemeiat în Hârşova, Vareş, Kogălniceanu, Săcele de Constanţa, chiar şi Cadrilater. Dobrogenii şi românii din Sud de pe vremea lui Mihai Viteazul îi numeau pe mocanii din Sibiu şi Săcele ungureni. Nu se ştie de unde vine denumirea de mocan, dar se presupune că e legată de moacă, umflătura bîtei, arma de apărare a ciobanului. Mocanii săceleni au fost întotdeauna de religie ortodoxă. Au convieţuit cîteva secole cu ceangăii de religie romano-catolică, evanghelică şi reformată. Mocanii săceleni erau înstăriţi, şi-au permis să ridice case arătoase şi să-şi trimită copiii la şcoli. Dintre obiceiurile lor s-au păstrat Sîntilia şi Balul Plăcintelor. Reţeta plăcintei mocăneşti de Săcele cuprinde făină, ouă şi brînză, nu era dulce şi se cocea într-o cratiţă de tuci, în care se punea grăsime de gîscă. Alţi mocani: bîrsanii (Ţara Bîrsei), moroienii (Rucăr-Bran), colibaşii (Bran), din Ţara Moţilor (Horea, eroul răscoalei din 1778), din Maramureş, de pe Valea Teleajenului, Buzăului şi ţinutul Vrancei. În balada „Mioriţa“, oiţa este bîrsană.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: