Uimitorul caz al băiatului-lup din Brașov

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: » Camelia ONCIU, 17.04.2015

• Acum mai bine de două secole, în pădurile din jurul Braşovului, a fost găsit un tînăr sălbăticit, care trăise într-o haită de lupi
• Cazul este considerat cel mai bine documentat, autentic şi interesant din istorie

Există în istorie zeci de întîmplări cu copii crescuţi de animale, începînd cu cea mai frumoasă ficţiune, „Cartea Junglei“, pînă la cazurile reale, unele chiar foarte recente. Copii sălbăticiţi, care au supravieţuit în compania fiarelor, au fost găsiţi pe toate continentele, în toate timpurile. Se purtau ca animalele, mîncau ca sălbăticiunile, comunicau prin urlete şi mîrîituri, umblau în patru labe. „Sindromul Mowgli“, cum au fost numite aceste manifestări ale copiilor sălbăticiţi, a fost investigat de cercetători şi oameni de ştiinţă. Subiecţii au fost doar studiaţi, practic, niciodată aceşti copii lipsiţi de contactul cu fiinţe umane nu au fost pe deplin recuperaţi, nu au ajuns ceea ce numim oameni normali. Cel mai răsunător caz şi cel mai amplu descris vreodată s-a întîmplat în secolul XVIII, la Braşov. Este şi „cel mai bătrîn“ caz cunoscut, băiatul-lup fiind găsit la vîrsta de aproximativ 25 de ani. Semnalată încă din 1794, povestea băiatului-lup din Braşov este reper important în lucrările de specialitate, deoarece, în noianul de poveşti de senzaţie şi falsuri grosolane, s-a dovedit a fi o relatare 100% autentică.

Creatura din pădurile Braşovului

În anul 1794, Michael Wagner publica la Viena, în lucrarea „Contribuţii la antropologia filosofică şi ştiinţele conexe“, cazul unui tînăr, găsit în pădurile din jurul Braşovului, în 1781. Băiatul era total sălbăticit, trăise cu lupii. Un ţăran l-a luat pe lîngă gospodăria lui, a încercat să-l umanizeze, dar a reuşit, cu mare greutate, după cîţiva ani, să-l facă doar să poarte încălţăminte şi haine şi să aducă apă de la fîntînă. Băiatul-lup n-a putut să înveţe să articuleze niciun cuvînt. Descrierea lui Wagner a fost preluată de academicianul american Robert M. Zingg şi redată în 1940, în „Omul sălbatic şi cazuri de extremă izolare“. Zingg spune că: „Acest nefericit tînăr era de sex masculin şi avea înălţime medie. Avea o privire foarte sălbatică. Ochii îi erau adînciţi în cap şi priveau în jur într-un mod sălbatic. Fruntea lui ciudată era bombată spre interior, părul de culoare gri-cenuşiu era scurt şi dur. Sprîncenele groase îi cădeau peste ochi“. Descrierea continuă cu alte amănunte: guşă, respiraţie pe gură, cu limba aproape nemişcată, piele galbenă, nas mic şi plat, piept foarte păros, muşchi puternici, unghii foarte lungi, degete la picioare neobişnuit de lungi. „La prima vedere, nu simţi că acest chip animalic aparţine vreunei creaturi raţionale“, chiar dacă, bătăturile din palme indicau „diferite utilizări“. Acest portret sumar este, însă, cel mai amplu descris vreodată în literatura de specialitate, astfel că băiatul-lup din Kronstadt a devenit celebru în lumea ştiinţifică.

Urla cînd vedea muntele Tîmpa

Băiatul sălbatic mergea vertical, dar greoi, „ca şi cum s-ar fi aruncat de pe un picior pe altul. Ţinea capul şi pieptul înainte“. Umbla desculţ, pentru că „nu-i plăcea să ţină pantofi în picioare“. În ceea ce priveşte vorbitul, „nu putea să articuleze niciun cuvînt, singurele sunete erau nişte murmure neinteligibile, scoase atunci cînd îşi vedea îngrijitorul. Cîrîielile lui creşteau în intensitate atunci cînd vedea pădurea sau fie şi numai un copac“, ceea ce pentru Wagner a semnificat manifestarea înclinaţiei spre „reşedinţa uzuală“. Atunci cînd a văzut muntele Tîmpa, a scos un urlet îngrozitor, ca semn al „dorului de viaţa lui anterioară“. Psihiatrul american Erwin Friedman remarcă în această descriere faptul că băiatul-lup din Braşov este unicul care manifestă interes faţă de sexul opus. Zingg preciza: „La început, el nu a arătat nici cea mai mică emoţie la vederea femeilor. Cînd l-am văzut din nou după trei ani, acea apatie dispăruse. De îndată ce a văzut o femeie, a izbucnit în strigăte violente de bucurie şi a încercat să-şi exprime dorinţele sale trezite prin gesturi specifice“. În ceea ce priveşte agresivitatea, băiatul sălbatic îşi arăta mînia şi nemulţumirea cînd îi era foame şi sete „şi atunci ar fi putut ataca omul, dar în alte ocazii n-a făcut niciun rău oamenilor şi animalelor“. Temîndu-se de reacţiile lui, oamenii l-au legat la început şi l-au păzit, ca să nu încerce să fugă înapoi în pădure.

S-a obişnuit cu mîncarea gătită, nu şi cu banii

În ceea ce priveşte vîrsta băiatului-lup, Wagner aprecia că avea între 23 şi 25 de ani. După trei ani de „viaţă domestică“, tot nu vorbea, însă făcuse unele progrese. Dacă la început sălbaticul prefera tot felul de frunze, iarbă, rădăcini şi carne crudă, „încet-încet, după un an, s-a obişnuit cu mîncarea gătită, în special legume, dar numai din mîna persoanei care l-a îngrijit şi cînd sălbăticia lui animalică s-a mai diminuat“. Expresia lui se mai îmblînzise, folosea lingura şi scotea cîteva sunete atunci cînd cerea de mîncare. Acceptase să poarte haine şi pantofi, dar nu îl interesa că erau rupte. Ştia să se întoarcă acasă, fără să fie însoţit. Singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a fi de ajutor celui ce-l adăpostise era să umple găleata la fîntînă şi să o aducă plină în casă. De asemenea, ştia să bată pe la casele din Şchei şi să ceară de mîncare. „Instinctul de imitaţie a apărut în mai multe rînduri, dar fără să îi fixeze vreo impresie. Chiar dacă a imitat ceva de mai multe ori, curînd a uitat din nou, cu excepţia acţiunilor care aveau legătură cu nevoile sale naturale, cum ar fi mîncarea, băutura, dormitul“. De exemplu, casa era locul în care intra seara ca să doarmă şi la prînz ca să mănînce. Dar locuinţa nu însemna nimic altceva pentru el. N-a învăţat niciodată valoarea banilor, dar se juca cu monedele, iar dacă le pierdea, nu-i păsa. „În general, era în toate privinţele ca un copil ale cărui capacităţi încep să se dezvolte, dar cu diferenţa că nu poate să vorbească şi nici să facă progrese în acest sens. Semăna cu un copil prin faptul că stătea cu gura căscată la tot ceea ce i se arăta. Dar era lipsit de concentrare şi interes cînd îşi muta privirea de pe un obiect vechi pe unul nou“.

Îi plăcea muzica

„Atunci cînd i s-a arătat o oglindă, s-a uitat în spatele ei, căutînd imaginea, dar a rămas complet indiferent cînd nu a găsit-o“, transcria Zingg din notiţele lui Wagner, descriind clasicul test al oglindei, la care animalele reacţionează, de regulă, exact ca băiatul-lup. În schimb, părea să fie atras de muzică: „Cînd l-am condus în faţa pianului din camera mea, a ascultat melodiile cu o plăcere aparentă, dar nu a îndrăznit să atingă clapele. I s-a făcut foarte frică atunci cînd am încercat să-l forţez să facă acest lucru“. Antropologul Michael Wagner îşi încheia uimitoarele observaţii asupra adolescentului-lup cu dezamăgirea că „din 1784, anul în care a părăsit Kronstadt-ul, nu am mai avut şansa să primesc rapoarte despre el“. Soarta acestui tînăr sălbăticit a fost cruntă. Se pare că a fost plimbat în lanţ prin bîlciurile Austro-Ungariei. Ziarele de mai tîrziu, amintind curiosul caz din Braşov, spuneau că băiatul-lup ar fi murit într-un sat din Ungaria, „la o vîrstă înaintată“. Dar, fiindcă fusese expus ca o curiozitate de pe urma căruia cineva cîştiga bani, chirurgul francez Serge Aroles, care a scris un studiu asupra copiilor crescuţi de lupi în 2007, s-a grăbit să catalogheze cazul din Braşov ca fiind fie o ficţiune, fie o farsă. Adică n-a fost un copil care a trăit în pădure, ci doar un retardat. În 1965, însă, dr. Erwin Friedman a reluat acest caz şi a descoperit nu numai că a fost cît se poate de real, dar şi că e mai important decît se credea. În „A Historical Note to the Wild Boy of Kronstadt“, el semnalează că psihologul ungur O. A. Vertes a descoperit un document extrem de valoros. Este vorba de o scriere a unui student pe nume Mihaly Frobenius, ataşată lucrării lui Wagner. Frobenius descria împrejurările în care a fost găsit băiatul-lup, amănunte care sporesc autenticitatea cazului din Braşov.

Ipoteza Big-Foot

Studentul braşovean care a completat observaţiile lui Wagner a făcut descrieri foarte amănunţite, „cu un talent neobişnuit de a descrie reacţiile omului sălbatic la stimuli, comportamentul social şi gradele de dezvoltare de-a lungul scurtei sale vieţi în civilizaţie“, după cum apreciază psihiatrul american. Acesta subliniază finalul lucrării, în care braşoveanul îi dă o replică lui Jean-Jacques Rousseau, celebrul filosof care preamărea întoarcerea omului în natură: „Spuneţi că aceia sînt fericiţi care se mută din societate în pădure. Dacă aţi putea să-l vedeţi pe acest om mizerabil, aţi putea vedea cît de fericit este statutul dumneavoastră faţă de al lui“. Raportul lui Frobenius l-a făcut pe specialistul american să considere cazul Kronstadt drept „unul dintre cele mai autentice, bine observate şi documentate cazuri din literatură“. Antropologul rus Dmitri Bayanov, specialist în relatări despre aşa-numitul Big-Foot, omul preistoric care ar trăi şi în prezent, a studiat şi el cazul de la Braşov, pe care îl consideră „unul dintre cele mai detaliate şi de încredere cazuri de oameni sălbatici în captivitate“. El crede că băiatul-lup a fost, de fapt, „un om păros cu o anatomie perfectă de Neanderthal“, sugerînd că Wagner a descris nu un copil sălbăticit, ci un exemplar de om primitiv, rudă cu Yeti, care a evoluat izolat în pădurile din jurul Braşovului, în paralel cu Homo Sapiens. Nu vom şti niciodată cine a fost acel nefericit copil, cum a ajuns departe de familie şi de lumea civilizată. Nu ştim dacă într-adevăr a trăit cu lupii şi a fost hrănit de fiare. Nu ştim nici dacă i s-a dat vreun nume. Însă povestea lui este o sursă documentară importantă pentru cercetătorii care încearcă să afle răspunsul la întrebarea: Cît din noi reprezintă produsul culturii, educaţiei, mediului în care ne ducem existenţa, şi cît e rodul genelor, al factorilor înnăscuţi? De fapt, ce ne face cu adevărat umani?

Cum e posibil?

• Animalele au instincte de protejare a puilor neajutoraţi, care funcţionează şi în cazurile în care micuţul respectiv este om. Astfel, ele adoptă copii care ajung membri ai haitei cu drepturi depline, uneori jucînd chiar rolul de lideri. Oamenii de ştiinţă au observat că aceşti copii îşi dezvoltă excesiv vederea, simţul olfactiv şi auzul, însă nu şi graiul articulat, comunicarea rămînînd instinctivă. Dezvoltarea vorbirii are loc la om pînă la vîrsta de 7 ani, iar dacă micuţul pierde această perioadă, nu va mai învăţa niciodată, creierul lui fiind adaptat altor nevoi. Ştie să urle ca lupii, să mormăie ca urşii, să grohăie ca porcii, să latre sau să behăie, în funcţie de specia care l-a crescut. Prognosticul recuperării acestor copii sălbăticiţi este minim, chiar dacă sînt înconjuraţi de afectivitate şi au parte de cei mai buni psihologi. Copiii care au crescut în sălbăticie nu dispun de competenţele sociale de bază care sînt în mod normal învăţate în procesul de culturalizare. Nu pot învăţa să folosească toaleta, nu pot merge în poziţie verticală. Adesea, prezintă tulburări mintale. Este aproape imposibil ca astfel de copii să redevină membri relativ normali ai societăţii. De obicei, nu trăiesc mult după ce au fost aduşi în civilizaţie. Este dificil de stabilit dacă ar fi avut o speranţă mai mare de viaţă în mijlocul animalelor.

Poveşti incredibile, dar adevărate

• Relatări despre copii care au fost crescuţi de jivine există din cele mai vechi timpuri, întîmplări reale sau legende, cum ar fi cea a fraţilor Romulus şi Remus, alăptaţi de o lupoaică. Pînă în prezent, au fost descrise circa 100 de cazuri, dintre care două sînt din România. Copiii crescuţi de urşi, lupi, păsări, maimuţe, porci, antilope, jaguari, oi au ajuns şi subiecte de film, cele mai îndrăgite fiind desenul animat „Cartea Junglei“ şi serialul „Tarzan, omul maimuţă“. Dar acestea sînt ficţiuni, cazurile reale nu sînt deloc amuzante. Iată cîteva dintre acestea:

- Victor din Aveyron (1788-1828) a fost găsit la vîrsta de 12 ani, după ce îşi petrecuse cea mai mare parte a copilăriei în pădure. De trei ori a evadat de la familia în grija căruia era şi s-a întors în pădure. Medicul Jean Marc Gaspard Itard, care a lucrat cu băiatul timp de cinci ani, a încercat să-l înveţe să vorbească, dar fără succes.

- Peter (1725-1785) a trăit într-o pădure din Germania o perioadă necunoscută de timp mîncînd plante şi umblînd în patru labe. Nu a învăţat să vorbească. Mormîntul lui se află în curtea bisericii St. Mary, Northchurch, din Marea Britanie.

- John Ssebunya a fost găsit în 1991 în Uganda, de către un fermier. Băiatul de aproximativ cinci ani trăise în compania maimuţelor. Fugise de acasă în 1988, după ce văzuse cum tatăl lui îi ucisese mama. A fost îngrijit într-un orfelinat şi a învăţat să vorbească. Astfel, John a povestit cum s-a împrietenit cu maimuţele şi cum acestea l-au hrănit şi l-au învăţat să-şi caute hrana şi să se caţere în copaci. John este astăzi complet reabilitat şi lucrează ca interpret în cercetările asupra comunicării între maimuţe.

- Rochom Pn’gien din Cambogia a fost prinsă pe 13 ianuarie 2007 furînd alimente de la o fermă. Poliţistul care a investigat cazul a constatat că e chiar fiica lui, dispărută împreună cu sora ei cu cîţiva ani în urmă, în junglă. Rochom mai ştia cîteva cuvinte, printre care „mamă“ şi „tată“. Ani de zile n-a rostit alte cuvinte, n-a reuşit să înveţe să meargă în picioare şi nici n-a acceptat haine. După trei ani a fugit în junglă.

- Oksana Malaya a fost găsită în 1992, mîrîind şi dezvelindu-şi dinţii, în timp ce stătea în patru labe. Părinţii ei alcoolici o băteau, au neglijat-o, astfel că fetiţa s-a împrietenit cu nişte cîini, iar animalele au învăţat-o să supravieţuiască. Avea opt ani cînd a fost găsită în Ucraina. Înţelegea ceea ce îi spuneau oamenii, astfel că, în scurt timp, fetiţa-cîine a putut merge la şcoală, a învăţat să brodeze şi să cînte. Cei mai buni prieteni ai ei sînt şi acum cîinii.

- Ivan Mishukov s-a născut în 1992. Pe la patru ani, a fugit de acasă, de la părinţii lui alcoolici. Cîinii l-au apărat, l-au hrănit şi l-au încălzit în nopţile de iarnă. La vîrsta de şase ani, poliţia a reuşit să-l captureze, lăsîndu-i mîncare ca momeală. Totuşi, băieţelul a scăpat de trei ori, luînd pachetul cu alimente. Şi-a revenit uimitor, la vîrsta de 11 ani, Ivan a intrat la şcoala militară.

- În februarie 2002, un copil a fost găsit în apropierea Făgăraşului, mîncînd dintr-un leş. Se crede că a trăit în sălbăticie ani de zile, sub protecţia maidanezilor din zonă. Arăta a copil de patru ani, dar după dantură, avea 7. Avea rahitism, anemie, burta umflată şi degerături la picioare. După o săptămînă, a fost identificat ca Traian Căldărar, pierdut de părinţi în urmă cu trei ani. După ce a fost reeducat la un orfelinat din Braşov, a ajuns înapoi, la mama lui în vîrstă de 23 de ani din Viştea de Jos. Acum, copilul şi-a revenit şi joacă fotbal.

- Amala şi Kamala au fost două fetiţe crescute de lupi, într-o pădure din India. Au fost găsite în 1920 şi trimise la orfelinat. Erau foarte active noaptea şi vedeau bine pe întuneric. Mîncau carne crudă şi urlau. Amalia a murit în 1921, în urma unei infecţii la rinichi. Rămasă singură, Kamala a început să deprindă anumite obiceiuri, reuşind să stea dreaptă şi să pronunţe cîteva cuvinte. A murit în 1929, din cauza unei uremii.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: