Fosta Fabrică de petrol din Brașov, care a înflorit în perioada interbelică, a fost distrusă în război, apoi refăcută, dar pusă la pămînt în vreme de pace pentru că nu mai putea trăi în inima orașului
Zidurile vechii Rafinării Brașov au ajuns la fier vechi. Privind golul care se întinde astăzi pe strada Hărmanului pare greu de crezut că acolo, în inima orașului, a fost un punct important pe harta prelucării țițeiului în România. În perioada interbelică, avea contracte cu țări din toată Europa și SUA, producea toate tipurile de derivate petroliere, era partener important în afacerile cu petrol din lume. Miliardarul Rockefeller însuși a colaborat cu Rafinăria Brașov, pînă cînd rușii au suflat întreaga producție. Deși a fost bombardată și distrusă în cea mai mare parte, clădirile rafinăriei de pe Strada Hărmanului au renăscut și au rezistat deceniilor și regimurilor. Pînă acum trei ani, cînd vechea rafinărie a fost demolată, iar activitatea firmei mutată la marginea orașului, într-un sediu modern, cu o producție adaptată vremurilor. Anul acesta se împlinesc 154 de ani de la înființarea primei rafinării la Brașov. Monitorul Expres vă prezintă istoria prelucrării petrolului la Brașov, așa cum reiese din documentele păstrate la Arhivele Naționale ale României. O istorie de care putem fi mîndri. Și care va trăi, chiar dacă zidurile care i-au dat viață au căzut sub buldoteze.
O singură fabrică, mai mulți stăpîni
În anul 1851, se înființează în Brașov-Bartolomeu, o rafinărie de petrol de către Nicolae D. Constantin, nota inginerul Alexandru Hossu în 1940, în lucrarea Viața industrială a Țării Bîrsei. Criza economică din 1872 a dus la închiderea multor fabrici, dar nu și a rafinăriilor, apărînd astfel încă una, Fabrica de petrol Brașov, la 1879, avîndu-l ca proprietar pe omul de afaceri brașovean Iuliu Gmeiner. Rafinăria prelucra țiței și producea produse albe. În 1887, fabrica a devenit proprietatea Societății Anonime Siebenburger Petroleum Raffinerie Aktiengesellschaft (Rafinăria de Petrol Transilvăneană), cu capital autro-ungar și sediul la Budapesta. Din anul 1890, rafinăria a avut un nou proprietar ungur, Societatea Mineralol Raffinerie. După primul război mondial, în 1921, a trecut în patrimoniul societății olandeze N. V. Niederlandische Petroleum Maatschappiy Photogen, din Gravenhage. Sub noua organizare, a început să fabrice și uleiuri minerale, parafină, unsori albe, unsori consistente, carton asfaltat. În 1922, Brașovul avea trei rafinării. Photogen, cu sediul pe Tîrgul Inului 31-33, fusese fondată în 1887, după cum spune Alexandru Petit în Monografia județului și orașului Brașov. Societatea anonimă avea un capital de 4 milioane de lei, în majoritate românesc, o acțiune valorînd 500 de lei. A început cu 8 lucători, astăzi are 85, dintre care 70% români. Ca dotare, rafinăria avea două mașini cu aburi de 30 CP, 15 pompe și compresoare și o instalație frigoriferă. Poate prelucra 200 de vagoane de țiței pe lună, materia primă fiind procurată din țară. Piețe de desfacere: Oradea Mare, Arad, Cluj și Brașov. Din consiliul de administrație făceau parte: Dr. Ghe. Baiulescu, D. Frâncu, L. Neurath, Oskar Szimai, Dr. H. I. Bruckenhoch, dr. I. Metianu, Marczel Lusztig, Carl Pisslinger și D. Vera. Este amintită și C.G. Ioannides - Fabrică de petrol Brașov, care se afla pe strada Gării nr. 66. A fost fondată în 1878 și scotea pe poartă petrol, benzină, motorină, folosind ca materie primă țiței din Vechiul Regat. Patroni: G.T. Stănescu și A. I. Safrani.
Nu e vorba de o rafinărie primitivă
Uzina de Gaz Orășenească, cu birourile pe Strada Porții nr. 69 și care răspundea la numărul de telefon 77, producea gaz pentru lămpi. Uzina de gaz aerian, din cărbuni de piatră, a fost clădită din nou în 1910 și are în prezent 5 cuptoare pentru extragerea gazului, fiecare cu 9 retorte și un cuptor cu 5 retorte. Rezervoarele aveau capacități de 3.000, 1.400 și 1.000 mc. Aparatele extrag pe zi o cantitate de 6.000 mc. Pe an, producția era de 1 milion mc gaz, 2.000 tone cocs, 200 tone de păcură și 600 tone apă gazoasă cu 1% conținut de amoniac. În 1921, s-au prelucrat 5.800 tone de cărbune de la Lupeni. Prețul de distribuire a gazului în oraș este de 4 lei mc, plus 0,5% dare comunală. Dar cea mai importantă întreprindere axată pe prelucrarea țițeiului rămînea Photogen. Păcura o vindea cu 2 lei litrul, benzina la 11,80 lei, iar motorina, la 3,40 lei. În 1921, rafinăria Brașov a exportat 283 tone de benzină, în 1927, ajunsese la 3.181 tone. Criza și-a spus cuvîntul, iar la finele lui 1933, mai exporta doar 307 tone motorină, rafinăria întorcîndu-se la producția obținută cu 12 ani în urmă. La motorină, situația era alta, maximul fiind atins în 1930 1.588 tone). În schimb, uleiurile minerale produse la Brașov au avut mare căutare în străinătate, circa 1.000 de tone s-au exportat numai în 1930. Dar cît era producția totală a fabricii de petrol? Un raport din 1933 arăta că în 1930 s-au prelucrat 33.530 tone de țiței și păcură. Peste trei ani, cantitatea a scăzut la jumătate din cauza recesiunii mondiale. La 29 martie 1933, conducerea Photogen a trimis un memoriu ministrului de finanțe, cerînd să i se permită în continuare exportul de produse petroliere, deoarece legile puneau piedici desfacerii pe piața internă. În cazul nostru, nu e vorba de o rafinărie primitivă, a cărei existență sau neexistență are puțină sau chiar nicio importanță economică, ci de o întreprindere serioasă, care pune în consumație specialități de primă calitate și care, cu toată restricția deja impusă de împrejurările de criză, întrebuințează încă peste 100 de funcționari și lucrători, explicau petroliștii brașoveni, arătînd că, dacă se va închide fabrica, șomajul va crește și întreaga Românie va avea de suferit. Aceasta deoarece Photogen este o fabrică de mare importanță strategică, fiind bine apărată, ca urmare a situației ei geografice.
O platformă industrială, cît un oraș
Exporturile rafinăriei Photogen nu s-au sistat, ba chiar au depășit granițele continentului. Avea clienți din Suedia, Italia, Bulgaria, Spania, Germania, Elveția, Franța. În 1935, rafinăria a fost cumpărată de societatea anonimă Vacuum Oil Company. S-a renunțat la fabricarea de produse albe, dezvoltîndu-se doar producția de uleiuri minerale și unsori consistente. În 1941, și-a schimbat denumirea în Rafinăria Vacuum Oil Company SADR, nume pe care l-a păstra pînă la naționalizare. La 24 aprilie 1939, specialiștii de la Photogen au trimis un butoi cu ulei mineral în New York, cu titlul de mostră. Era vorba de un ulei pentru avioane către Socony-Vacuum Oil Company, societatea mamă din SUA. Vasul Dor de mare a ieșit din portul Constanța cu cei 100 de litri de ulei mineral și a ajuns în august în America. Interesant este că acest partener de pe Broadway nr. 26 nu este altcineva decît strămoșul actualului concern multinațional Exxon Mobil, compania cu cel mai mare profit din lume (41 miliarde de dolari), conform topului realizat de prestigioasa revistă Forbes. Iată ce colaboratori valoroși avea Rafinăria Brașov, care s-a extins continuu pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. A fost o perioadă înfloritoare, cu multe invenții ale petroliștilor brașoveni, cu producție înaltă și recunoaștere pe plan intern și internațional. În 1942, la această rafinărie s-au prelucrat 6.623 de tone de păcură provenită de la platformele de pe Valea Prahovei și 104.000 mc de gaz metan. Platforma industrială a rafinăriei era imensă. Cuprindea ateliere, secții de prelucrare, magazii, hale de producție. Materia primă era adusă cu trenul, gara fiind în apropiere. Liniile ferate intrau în incinta rafinăriei. Transportul intern al materialelor se făcea cu camionul și cu caii, întreprinderea avînd proprii cai, grajduri și magazie de fîn. Mai existau și o baie muncitorească, o infirmerie, sală de mese, birouri, un laborator și un mic cartier de locuințe pentru angajați.
Trei bombardamente care au ras totul
În 1942, schema de personal a Rafinăriei Vacuum Oil Company Brașov arăta astfel: trei directori administrativi, din care unul era venit din Germania, patru subdirectori, un director tehnic, opt directori de fabricație, 23 de funcționari, 108 de lucrători calificați, 274 necalificați. În total, lucrau la rafinărie 442 de angajați români, 60 de origine germană, 31 de origine maghiară și un rus. Fabrica avea 534 de angajați, plus trei provenind din Germania și Elveția. Salariile acestora însumau anual 90.662 de lei. Anul 1944 avea însă să aducă mari pierderi materiale și financiare. Bombardamentele au distrus fabrica în mai multe rînduri. După cel din 16 aprilie 1944, Ministerul de Război și cel al Economiei Naționale au dispus mutarea rafinăriei de la Brașov la Vlădeni, Gara Țînțari. Documentul a fost notificat ca Secret și însoțit de suma de 200 milioane de lei pentru a acoperi cheltuielile de reamplasare. La 6 mai 1944, într-un raport către autoritățile de la București, VOC anunța că au căzut în incinta fabricei 11 bombe, precum și un număr mai mare de bombe căzute în apropierea liniei de garaj. Cazanele, clădirile, linia ferată, combustibilii distruși însumau o pagubă de 10 milioane și jumătate de lei. Peste cîteva luni, un alt raport anunța: am onoarea a vă raporta că, în 4.VII.1944, între orele 10,15-10,30, rafinăria noastră a fost bombardată de aviația anglo-americană, primind circa 300 de bombe a 250-500 kg în plin. Fabrica a fost incendiată, iar cu ajutorul pompierilor germani și proprii veniți din diferite părți, incendiul a fost stins complect seara pe la ora 21. Toate instalațiile au fost complect distruse, astfel că rafineria este scoasă din funcțiune și nu mai poate lucra și nici nu pare posibil o refacere pe acel teren. Au mai fost distruse complect circa 140 de rezervoare în mare parte pline cu diverse produse brute, fabricate și semifabricate, precum și unele clădiri cari adăposteau instalații, ateliere și birouri. Niciun mort, niciun rănit. Paguba evaluată la circa 600.000.000 lei.
Rușii au refăcut-o
În timpul bombardamentelor, fabricarea uleiurilor pe bază de parafină a fost complet sistată, iar instalațiile evacuate. În 12 octombrie, compania a făcut un memoriu către Secretariatul de Stat al Aerului în care cerea reinstalarea Rafinăriei Vacuum Oil din Brașov în noul amplasament ales, situat pe Valea Timișului, în dreptul cantonului 120B, Gara Timișul de Jos. Fabricaa urma să se axeze pe produse necesare în război: uleiuri de avioane, uleiuri de mașini de tip Mobiloil, uleiuri de armament. Nu a mai avut loc nici această strămutare. În schimb, au venit rușii. După 23 august 1944, guvernul a hotărît refacerea rafinăriei pe vechiul amplasament. În iarna lui 1944-1945, s-a reconstruit instalația de unsori consistente, iar peste cîteva luni, instalația de rafinare discontinuă a uleiurilor. În 1947, toate instalațiile erau refăcute și funcționau. Însă rușii n-au fost agreați. La 23 martie 1945, într-un document confidențial, directorul fabricii cerea insistent acordarea indemnizațiilor familiilor acelor angajați care fuseseră arestați de armata rusă. Conducerea rafinăriei a făcut demersuri pentru protejarea salariaților de origine germană, uneori cu succes. În 16 august, petroliștii brașoveni erau sătui pînă peste cap de invazia sovietică și au cerut ajutor Misiunii Americane. S-au plîns că soldații ruși au rupt gardurile ca să intre în fabrică, i-au amenințat pe paznici, s-au instalat în clădiri și pătrund adesea în stare de beție la cantină și în clădiri provocînd scandaluri și distrugeri. În 31 mai 1945, Confederația Generală a Muncii din România a dat dispoziții să înceapă organizarea de tip bolșevic și în Rafinăria Brașov. Cu comitete de conducere, ședințe, îndemnuri de înscriere în sindicat, cenzura literaturii și ziarelor răspîndite în fabrică. Acești conducători, aveau ca principale sarcini: să dezvolte conștiința de clasă și solidaritatea internațională, să dezvolte disciplina muncitorească și să ia măsuri contra tuturor celor care încearcă, sub orice formă, să spargă, unitatea sindicală. Desigur, în sindicat, forța supremă în fabrică, putea intra oricine, indiferent de concepția sa politică, religioasă, națională, cu excepția elementelor care militează împotriva clasei muncitoare.
Dezmembrarea fostei rafinării
La 11 iunie 1948, la naționalizare, rafinăria a trecut în patrimoniul statului și a funcționat sub denumirea de Centrala Petroliferă Muntenia - Rafinăria Brașov. În anii 50, cînd Brașovul se numea Stalin, platforma industrială adăpostea Rafinăria 9, Fabrica I. Fonaghi, Depozitul DCA. Azi, acestea sînt echivalente cu Lubrifin, IUS, Lemexim. În ultimii ani ai regimului comunist, rafinăria era deja înconjurată de blocuri și chiar în apropierea zonei industriale s-a ridicat Centrul Civic. În 2001, normele de limitare a poluării în orașe au împins Fabrica de Uleiuri Lubrifin, moștenitoarea fostei rafinării, în afara orașului Brașov, la Cristian. În 2005, terenul Rafinăriei Lubrifin a fost vîndut unor investitori privați. În 2006, a disparut și IUS-uldin oraș, iar astăzi, din vechea platformă industrială n-a mai rămas absolut nimic. Pînă acum trei ani, pasionații de graffiti și-au mai exersat talentul pe zidurile ruinelor. Singurul loc unde amintirea rafinăriei brașovene mai există este sediul Arhivelor Naționale, care a preluat, în 1975, 187 de dosare de la Ministerul Industriei Chimice-Centrala Industrială de Rafinării și Petrochimie, Rafinăria Brașov. Monitorul Expres și-a făcut astfel o datorie de onoare către brașoveni, dăruindu-le mica istorie a marilor întreprinderi petroliere din Brașovul interbelic.
De la glorie, la sărăcie
Timp de mai mult de 20 de ani, în deceniile doi și trei ale secolului trecut, România a fost prima țară exportatoare de petrol din Europa. Pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război, proprietarii companiilor petroliere românești au fost germanii, care ofereau în schimbul poduselor echipament agricol și bani. Rușii, însă, n-au mai plătit nimic, trecînd totul în contul daunelor de război. România deținea în 1938 zăcăminte de aproximativ 1950 de milioane de tone de țiței. Astăzi, mai avem doar 60. Se estimează că acestea se vor epuiza pînă în 2020. Cei mai buni ani ai exploatării petrolului la noi au fost între 1975 și 1980. După Revoluție, rafinăriile au acumulat datorii imense către stat. Unele s-au privatizat, altele au dispărut înainte de privatizare.
Fondată de Ewing, cumpărată de Rockefeller
Vid Oil Company a fost o companie petrolieră americană, fondată în 1866 de către industriașii Matthew Ewing și Hiram Bond Everest. VOC a fost cumpărată în 1879 de către Standard Oil a clanului de miliardari Rockefeller. În 1911, din acest trust s-a desprins Standard Oil din New York (Socony), care începînd cu 1920 s-a numit Mobiloil, apoi Socony Mobil Oil Company, ca astăzi să se fie cunoscută drept ExxonMobil. La vremea cînd rafinăria din Brașov colabora cu VOC Socony din New York, compania americană era cotată drept a treia din lume în domeniul petrolier.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
